Zugravii

– Știi ce mi se pare ciudat? Uite, Karpov. Jucător pozițional, da? Băi frate și nu reușea să îl bată pe Tal! Da? Adică nu putea, deși dacă stai să te gândești, Tal era genul ăla cu șopârle, știi tu, jucător speculativ. Ar fi trebuit să-l ardă lejer, știi? Stai, manevrezi prin spate și aștepți să bage Tal o vrăjeală, îi prinzi șpilul și îl articulezi. La nivelul ăla nu se discută. Da’ de unde, nu îi mergea cu Tal! Și știi de ce?

– Dă și mie gletiera aia. De ce?

– Păi bă, Tal juca pozițional cu Karpov! Băi, ăsta-i jucător adevărat! Nu se-arunca, făcea: stai așa, păi ăsta-i Karpov, nu merge așa, cum merge cu garabeții ăia! Dar poanta nu e că Tal nu mai risca, asta pot s-o-nțeleg, înțelegi, poanta e că Tal putea juca pozițional de la egal la egal cu Karpov! Tu-ți dai seama? Dă bă, drept acolo, nu vezi că-i strâmb?

– Unde, mă?
– Uite acolo, lângă marginea-aia! Așa! Asta zic, că noi zicem că Tal e cu combinațiile, cu șmecheria, dar uite că nu! Adică e, dar le are și cu manevra, și cu poziția. Mulți zic că Tal e cel mai mare combinaționist; băi, da, o fi, dar asta nu merge așa, pe burta goală, știe jocul cu de toate, nu la mișto.

– Da bă, clar. Șmecheriile nu se fac așa, din senin, îți trebuie artă ca să ajungi în situația în care ai ocazia să le faci. Cum ziceau ăia de Botvinnik, care era pe invers decât Tal, cică nu putea face combinații, el juca doar pozițional. Băi și când băga una de sacrifica și damă și cal și tot, de se ridica sala în picioare!

– Auzi mă, stai, tu știi combinația aia a lui Botvinnik când a jucat nebun a3 ca să scoată dama neagră din e7?
– Ce naiba, bă, cine n-o știe?
– Bă, da, da’ nu mai știu cu cine a jucat-o. Cu Capablanca sau cu Alehin?
– Hai bă, cum naiba, cu Capablanca! S-a ofticat Capablanca da’ știi că el nu pe Botvinnik îl urmărea, se ținea de Alehin să joace revanșa.
– Eh, amândoi erau cam fumați, veneau din spate lupii tineri, Botvinnik, Keres, hehe!
…
– Deci cu Capablanca la negru a fost, nu?

promovare online:

– Da, mă, cu Capablanca. Combinație de combinație, de la Botvinnik, care cică era jucător pozițional. Bine, fie vorba între noi, era destul de liniară, nu mare șmecherie…
– … Da…

Tăcură o vreme.
– Auzi mă, tu ai adus și trafaletul celălalt?
– Păi ce, eu trebuia să îl aduc?
– Păi nu-i la tine?
– La mine a rămas?
– Păi da!
– Nu știu mă, ce nu m-ai sunat?
– Bă dă-o naibii, nu așa rămăsese? Ce facem acum?
– Stai mă să mă uit, poate l-am luat… nu bă, nu-l am…

…

– … Lasă, mă, până la urmă vedem noi… facem azi tinciul tot, nu-i bai, găsim noi…
– Dacă zici tu…
– Da, mă!
…
Mânuiau amândoi canciocul de zor.
…
– Dar Fischer rămâne Fischer.
– Băi, da. Jucător complet. Nimeni nu s-a gândit de el că e pozițional sau că e pe tactică. Era peste toate astea.
– Asta da, bine spus. Păcat că a fost cu capul.
– Așa zici?

– Păi da, nu știi? Îi lăuda pe ăia care dăduseră jos Turnurile Gemene, zicea că așa le trebuie americanilor. Și altele, și altele… Păi cum să te retragi din șah așa, brusc, niente, nada, arrivederci?!
– Păi ce, era primul? Morphy n-a făcut la fel? Și dup-aia și Kasparov?
– Lasă mă, că era dificil, numai pe-a lui o ținea.
– Ce, c-a vrut bani ca să joace? Păi nu-i normal? Acum ni se pare normal, dar atunci ziceam că e el nebun. Între timp, normalul s-a generalizat, dar el a rămas cu eticheta de nebun.
– Da, da’ să zici de Turnurile Gemene…
– Băi, nu zi, ia să te fugărească ăia pe tot globul, zi și noapte, nu îi bagi și tu în mă-sa la un moment dat?… Și pentru ce? C-a jucat cu Spasski? Păi șahul e șah, mă, nu e nici al lui Reagan, nici al lui Brejnev sau cine-o mai fi fost pe vremea aia!

– Mă rog…
…
– Auzi mă, că tot o frecăm, ai uitat și trafaletul și tot… ai chef de una mică?
– Hai, da, bagă!
– Dar mai întâi adu apă

– Hai bă, de-astea joci?… c ia la b5.
– a6. Ce, n-ai mai pomenit?
– b ia la a6. Treaba ta.
– Nebun ia la a6. Să te văd!

…
– Hai mă, muți? Că ne-apucă noaptea pe-aicea!
– Cal c3.
– g6.

… Și tinciul începuse să se-ntindă cu spor…

(se dedică celor ce ar fi șahiști profesioniști dacă nu ar avea deja o profesie)