Zâmbetul înfrângerii

Zâmbetul înfrângerii

-

promovare onlinespot_img

Șahul nu e sport de contact. Da, se mai întâmplă ca pionii să se atingă între ei când sunt schimbați. Da, uneori amatorii mai lovesc regele cu tura când fac rocada. Dar în general, șahul nu e un sport de contact. Cu toate acestea, virusul nu îi mai lasă pe jucători să se apropie între ei.

Admit, în ritualul unei partide de șah e un moment definitoriu care presupune contactul fizic. E acel moment de mare simplitate și măreție totodată când întinzi mâna adversarului și cedezi partida. La fotbal, fluieră un arbitru și totul se sfârșește, pleci abătut la vestiare; cel mult, poate mai capeți uneori o palmă pe spate, de încurajare. La box, sună un gong sau îți sună apa-n cap și ți se lasă perdeaua pe care tu o confunzi cu podeaua. Dar la șah întinzi mâna spre adversarul mai bun și dacă mai ai putere, zâmbești. Nu știu cu ce ar putea fi înlocuit acest gest deocamdată așa încât șahul să rămână un sport perfect aseptic; poate doar dacă zâmbetul cedării e omologat și devine obligatoriu și învelește și mâna care ar fi trebuit să se întindă, dar nu o mai face. Atunci șahul ar emigra cu totul în lumea paralelă a non-atingerii.

Foto: bakuchessolympiad.com

Înainte, Botvinnik se antrena punându-și secunzii să fumeze. El nu era fumător, dar dorea să devină imun la toate fumurile adversarilor săi. Pe vremea lui, într-o intimitate azi pierdută definitiv, jucătorii puteau să își aprindă o țigară la masa de joc, însoțind solitudinea fumatului cu solitudinea gândirii. De la o țigară la interzicerea tușitului în timpul partidei drumul e lung, dar a fost parcurs repede.

Cu toate aceste sacrificii, ca într-o combinație cu gaură, șahul pierde. Un vânt puternic pornit de la azimut a pus la pământ copacii tundrei și toate concursurile de șah. E vânt de virus, a cărui expirație poate dura luni sau ani. Șahiștii s-au refugiat în catacombele internetului. Partidele lor au devenit mai iuți și mai violente. Unii nu își mai ating aici nici numele. Au avataruri războinice, pe zi ce trece mai notorii. Au dispărut olimpiadele, orașele unde ar fi trebuit să se țină sunt pustii și dezolate. Masa la care trebuia să se joace titlul mondial la șah e acoperită de praf. În schimb, în întuneric, clipesc luminițele serverelor.

Șahistul e singur acum. Departe sunt adversarii, departe arbitrii, antrenorii și coechipierii. Turneele se țin de la distanță. Acum, secundul șahistului e computerul. Cu cât e mai puternic procesorul, cu atât secundul electronic e mai bun. Și nici nu mai are rost să fie pus să fumeze. Analiza post-mortem a partidei se face tot la computer, pe Zoom eventual. Înainte, după rundă, jucătorii ieșeau, pe grupuri afine și pe prietenii, la o cină și la un pahar. Se revedeau după câteva luni sau ani și mai schimbau între ei și altceva în afară de mutări: o vorbă de duh, o replică, o impresie sau o informație. Până recent, în ziua liberă a unui turneu, Carlsen și ceilalți juni care domină șahul de azi se adunau să bată mingea, să alerge, să se întreacă și la sporturile fizice. Sau ieșeau să viziteze locurile faimoase din apropierea locului în care se desfășura turneul. Șahul era și un mod de a face turism, dar și turismul suferă.


PROMOVARE ONLINE:

promovare online


Oamenii nu știu că de fapt marea spaimă a șahiștilor nu este virusul, fie el și cu coroană de damă sau rege. Marea teamă a șahistului este mutarea următoarea a adversarului. Izolarea jucătorilor n-a început de când de voie, de nevoie, a decretat-o federația mondială de șah, ci de pe vremea lui Akiba Rubinstein, care muta și apoi se refugia în celălalt colț al încăperii de unde urmărea de la distanță, rozându-și o unghie, mișcările adversarului său.

Însă undeva, departe de vigilenții ochi ai poliției non-contactului, membrii Rezistenței șahiste se pregătesc de luptă. În parc, doi șahiști clandestini scot piesele dintr-o pungă. Tabla de joc nu atinge un metru și jumătate, dar celor doi nu le pasă. Alături de ei, e eternul chibiț prins și el de fiorul partidei care stă să înceapă. Albul mută, negrul dă replica. Mai apare un chibiț. Gândurile și calculele celor din jurul mesei se împletesc acum în voie între ele, într-un văzduh lipsit de virusuri.


PROMOVARE ONLINE:

promovare online

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Global, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” - editura Vremea, 2022, „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

‘Oameni de valoare și lichele găsești indiferent de sistem sau națiune’. Profesorul Michael Shafir, invitat la emisiunea ‘Raftul Atenei‘

Profesorul Michael Shafir a declarat la emisiunea „Raftul Atenei” că principalele caracteristici ale regimului marxist din România au fost...

Care e cea mai frumoasă partidă de șah din istorie?

Șahul este un joc complex și are o „vârstă” de peste un mileniu. Fiind un joc „nemuritor”, șahul are...

„Românica” de la Biblioteca Națională

Biblioteca Națională a reușit să-și marcheze numai autogoluri la cea mai recentă vizită pe care i-am făcut-o. Cu o...
promovare onlinespot_img

Conferința COP27 – între scepticism și speranță   

La viitoarea Conferința COP27 asupra schimbărilor climatice globale, delegațiile țărilor membre COP se vor așeza din nou la masa...

Muzicaaaaa! Nu se poate refuzaaaaa!

Știu, nu puteți merge la evenimente! Dar dacă evenimentele ar veni la dumneavoastră ? Ce spuneți de o asemenea...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi