Există un interes din ce în ce mai mare pentru trecutul rudelor care au avut de suferit în timpul comunismului; s-a întâmplat de pildă ca părinţii şi bunicii să nu dorească să vorbească prea mult despre experienţele lor, dar acum urmaşii caută urme ale istoriilor de familie în arhive sau biblioteci. Observaţia îi aparţine istoricului Cosmin Budeancă, care a vrut să iasă în întâmpinarea unei astfel de “cereri”. Drept rezultat practic a fost – printre altele – o culegere de mărturii și documente despre viaţa membrilor familiilor deţinuţilor politici. Însă cartea “Vieţi în umbra trecutului. Supraviețuirea şi integrarea socioprofesională a familiilor foștilor deținuți politici în timpul comunismului. Mărturii şi documente”, Polirom, 2017 s-a dovedit oarecum neîncăpătoare, fie şi din perspectiva materialului strâns pentru documentarea ei. Şi aşa a apărut şi cel de-al doilea volum despre situaţia deținuților, respectiv situaţia familiilor acestora, în timpul şi mai ales după perioada de detenţie. Acest volum secund conține, ca şi primul, interviuri cu foşti deţinuţi politici şi rude ale unor deţinuţi politici, plus o serie de documente privind situaţia acestora, în timpul şi mai ales după perioada de detenţie, identificate şi selectate din mai multe arhive: CNSAS, Open Society Archives, Biblioteca Română din Freiburg şi Serviciul Judeţean al Arhivelor Naționale Hunedoara.
După cum spune coordonatorul lucrării, interviurile caută să urmărească cele mai importante momente ale detenţiei pentru deţinuţii politici, experienţele de după eliberare şi situația post-1989, iar în cazul membrilor familiilor acestora, problemele cărora au fost nevoiţi să le facă față, precum şi “strategiile la care au apelat pentru a supravieţui şi a se integra socioprofesional pe termen mediu şi lung”.
La începutul fiecărui interviu este o scurtă prezentare biografică a celui intervievat (cu excepţia cazurilor în care acesta a solicitat păstrarea anonimatului). Sunt precizate motivul arestării, principalele date referitoare la detenție, locurile în care au executat pedeapsa. Calitatea relatărilor, mărturiseşte Cosmin Budeancă în Nota introductivă, diferă de la caz la caz, fapt datorat mai multor factori: “stării de sănătate a intervievatilor (unii dintre ei aflați la vârste înaintate), problemelor de memorie, unei forme de autoprotecție, prin refuzul de a rememora anumite momente traumatizante, sau informaţiilor reduse cantitativ la care au avut acces, în cazul membrilor familiilor”.
Interviurile au fost introduse şi pot fi găsite în arhiva de Istorie Orală a IICCMER.
________________
Cosmin Budeancă (coord.), Dalia Báthory, Andreea Tuzu, Dragoş Ursu, Vieţi în umbra trecutului. Supravieţuzirea şi integrarea socioprofesională a familiilor foştilor deţinuţi politici în comunism. Mărturii şi documente, volumul II, Polirom, Iaşi, 2021, 382 de pagini, format 16 x 24 cm.
Fragment din interviul cu Aurelia Vişovan – paginile 222 – 223.
“Nu cred c-aş putea să-mi imaginez altfel viaţa mea decât cu el”
Aurelia Vişovan s-a născut în 1933, în Sighetu Marmației. Studii: Facultatea de Matematică la Cluj-Napoca. Profesoară, pensionară. Soţia lui Aurel Vişovan, fost deţinut politic. Interviu realizat de Cosmin Budeancă la 13 iulie 2016, în Sighetu Marmatiei. A decedat la 29 iulie 2019. Transcrierea: Andreea Opriş. Editarea: Andreea Opriş, Cosmin Budeancă. Interviul se află în AIO-IICCMER.
Cosmin Budeancă: Când v-ați născut şi unde?
Aurelia Vişovan: La Sighet. 23 iulie 1933. Deci voi avea în curând 83 de ani.
CB: Mulți înainte cu sănătate. Şcoala unde ați făcut-o?
AV: Şcoala primară am început-o aicea, dar războiu’ şi refugiu’ m-au dus lângă Arad. Am făcut liceu’, clasa întâia, la Beiuş, dar s-a transformat în spital militar şi ne-au dat afară. Clasa a doua am început-o în ianuarie, la Petroşani, şi-n aprilie s-a făcut spital militar şi ne-au dat afară, aşa că clasa întâia şi a doua au fost cam jumătăți de an. lar în clasa a treia deja ne-am întors din refugiu aicea, da’ tot în ianuarie am început-o, pentru că aşa a fost istoria.
CB: Alegerea de a pleca în refugiu a fost una personală sau a fost condiționată de situația politică?
AV: Nu, nu, de situaţia politică. Tatăl meu a fost învăţător, dar era şi ofițer, pentru că făcuse şcoala militară şi a fost concentrat pe frontieră… pe Valea Vişeului, pe-acolo, şi toţi îl pregăteau să apere pământu’ ţării. Şi dintr-odată a venit ordinu’: Plecați şi lăsați totu’ liber! Mă rog, nu ştiu care a fost conţinutul ordinului, dar… despre Dictatul de la Viena vorbesc. Şi atunci, tatăl meu a venit aici și l-a prins ocupația maghiară în Sighet. Eram deja trei copii şi al patrulea pe drum şi nu ştia cum să rezolve. Şi exact când a ajuns, au intrat trupele maghiare. Și a fost urmărit de la început, pentru că armata română s-a retras. Dar el n-a vrut să-şi lase familia. Era ofițer in rezervă, nu era activ, și căuta o soluție. Ei, şi atunci a fost considerat de către poliţia maghiară… spion şi cineva binevoitor de la Poliție, că mai erau şi maghiari cumsecade, i-a şoptit: Fugi, că vor să te aresteze! El s-a dus pe Solovan, dealul care porneşte de la Grădina Morii, foarte aproape de centrul oraşului. Și acolo dormea… Stătea în timpul zilei şi noaptea mai fugea la câte-un cunoscut. Și aşa au trecut două săptămâni. Pentru el a fost foarte greu, dar pentru noi de-acasă a fost şi mai greu, pentru că, dacă nu l-au prins pe el în prima zi, imediat a venit la noi acasă un ofițer cu numele de Farkasházy. A locuit în copilărie în casa în care stăteam noi. Era o casă cu trei camere, fără baie, deci o casă modestă, dar totuşi de familie, cu un pic de grădină… Nu vă spun toate amănuntele, dar ne-a impus să părăsim casa în trei zile, c-a zis c-aceea e casa lui. Tata nu era nicăiri să ne ajute, să ne dea o idee, mama disperată s-a dus să vadă ce-i de făcut şi cineva a sfătuit-o: Mergi şi ceri paşapoarte, că acuma se dau mai uşor! Umblând după pașapoarte, n-a avut timp să scoată mobila. Au venit soldații ofiţerului maghiar, au scos toată mobila în curte ş-acolo a stat două săptămâni. Noi, copiii, am fost împrăştiaţi. Eu la o vecină, doi copii mai mici ca mine, doi băieţi, la o bunică şi mama dormea la altă vecină, că trebuia să fie aicea, în oraş. Deci noi n-am mai avut acces să intrăm în casă. Nu vă mai spun că tot ce-a fost acolo s-a distrus, că erau zile de ploaie, de toamnă.
Şi, în sfârșit, a reuşit să primească paşapoartele şi ne-am urcat la gara mică, este dincolo de gara mare din Sighet… Cămara se numeşte. Şi tata, ca să nu fie arestat, că era urmărit până în ultima clipă, a mers cu două stații mai jos, mai spre… vestul ţării, pe cursul Tisei înspre Satu Mare. Mama şi noi urlam de disperare că tata n-a venit. Ei, astea au fost nişte amănunte foarte dureroase. Pân’ nu l-am văzut pe tata intrând în compartiment nu ne-am revenit. Şi aşa ne-am dus pân’ la Satu Mare, trenu’ mergea numai până acolo. Acolo ne-am schimbat în alt tren, la Oradea, şi-n Oradea l-a urmărit echipa de urmăritori de aici, din Sighet. Şi iarăşi a intervenit norocu’, un soldat maghiar – trebuie să recunoaştem că el ne-a salvat a venit şi i-a spus tatălui meu: Fugiţi la frontieră, că vine echipa să vă aresteze! Şi mamei i-a spus: Luați prima trăsură şi mergeți după el!
Tata într-adevăr aşa a făcut. În goana cailor a reuşit să treacă frontiera… la Salonta, pentru că aceia n-au fost anunțați că trebuie să-l oprească, dar, când am ajuns noi, ne-a oprit. Şi noi stăteam tremurând în poala mamei. Ofiţerul care îl urmărea pe tata n-a vrut să ne lase şi celălalt, care era paznicu’ barierei, cu drapelu’ maghiar, s-a uitat lung la mama, a văzut-o cu trei copii şi aproape să nască şi atunci a spus: Nu, o lăsăm să treacă. Şi i-a dat paşaportul şi în momentul acela s-a deschis bariera simultan, şi aici, şi la români. Tata era dincolo de bariera de la români. Cred că niciodată n-o să pot trăi un sentiment… ca acela când am văzut drapelu’ românesc. Aveam 7 ani împliniţi… Şi eu am fost străjerită. Noi am făcut în clasa întâia strejărie şi onoarea drapelului şi celelalte. Ei, ăsta a fost un moment foarte important şi nu se poate uita.”
Aurel Vişovan, născut la 4 iunie 1926, în Sărmăşag, Sălaj. Student/ profesor. A fost arestat la 24 august 1948 şi condamnat la 10 ani temniță grea pentru activitate legionară. A executat pedeapsa în închisorile Cluj-Tribunal, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Satu Mare şi Jilava. A fost eliberat la 7 noiembrie 1957. Rearestat la 12 septembrie 1958 şi internat administrativ pentru 36 de luni. În 1961 a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, pedeapsă redusă ulterior la 18 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Culmea, Jilava, Satu Mare şi Aiud. A fost eliberat la 1 august 1964. Informații din fişele matricole penale din AANP.
