De la pătrunderea jocului de șah în Europa în secolele al XIV-lea și al XV-lea, viața șahistă a parcurs un permanent proces de structurare, la nivel continental în perioada inițială și mondial cu cât ne apropiem de secolele de la cumpăna dintre milenii.
În prezent, această structurare a atins o varietate și răspândire fără precedent.
Asistăm la un circuit închis, aproape ermetic, de turnee de elită, cu participarea aproape exclusivă a jucătorilor din vârful ierarhiei mondiale. Onorariile și fondurile generoase de premiere le permit participanților să își dedice timpul dintre turnee exclusiv antrenamentelor, în deplină concordanță cu termenul de jucător profesionist.
În paralel, se desfășoară nenumărate turnee open, în care marea masă a amatorilor poate juca cot la cot cu mari maeștri „de rând”, animați, primii de posibilitatea (uneori ipotetică) de a se confrunta direct cu adversari mult mai puternici decât ei, iar cei din urmă de șansa de a cîștiga premii în bani. Raportat la numărul de mari maeștri prezenți la astfel de open-uri, premiile sunt relativ modeste, insuficiente pentru a susține financiar o clasă medie de jucători profesioniști.
Se nasc din acest ultim aspect o întreagă serie de moduri suplimentare de interacțiune între marii maeștri și amatori, incluzând lecții particulare prin intermediul Internetului, articole pentru reviste, cărți și DVD-uri video, partide demonstrative comentate pe Twitch sau alte rețele. Calculând timpul investit în astfel de activități și veniturile rezultate, nu este exagerat să conchidem că mare parte a marilor maeștri participă în turneele open în regim de amatori, fără a se depinde exclusiv de premiile câștigate dar și fără posibilitatea de a aloca timp suficient antrenamentului propriu în vederea progresului.
Fără a epuiza subiectul, toate acestea ne oferă o imagine de ansamblu asupra varietății activităților șahiste în momentul actual. Există, totuși, un fenomen, extrem de răspândit în trecut și familiar generațiilor mai vechi, care tinde să dispară din peisajul general.
promovare online:
Am în vedere viața de club, termen care necesită explicații în vederea evitării confuziilor. Există peste tot în lume cluburi de șah, dar în prezent activitatea majorității lor se limitează la participarea în campionatele naționale pe echipe, structurate pe diverse categorii sau ligi, sau, în cazul celor mai norocoase, disputarea supremației continentale în Cupa campionilor europeni. În mod tipic, colegii de echipă, autohtoni sau stranieri, se întrunesc doar cu ocazia meciurilor pe echipe, ducând în restul timpului o viață individuală, dedicată participării în turnee, antrenoratului sau publicisticii.
În sens clasic, viața de club presupune o interacțiune periodică (fie ea zilnică sau săptămânală) între membri, într-un spațiu locativ concret deținut de club. Acest termen aparent limitat în amplitudine, conține în realitate un întreg sub-Univers de preocupări. Câteva exemple includ partide amicale, eventual cu handicap sau cu miză de bani, ori simpla lor chibițare, discutarea ultimelor partide din turneele importante publicate în reviste, participarea la simultane periodice susținute de mari maeștri sau asistarea la comentariile acestora pe marginea partidelor proprii jucate în ultimul turneu…
Voi alege ca punct de pornire un episod petrecut în 2009, probabil ultimul moment în care am fost implicat în viața obișnuită, de zi cu zi, a unui club de șah.
Mă aflam pentru o săptămână la Buenos Aires împreună cu elevul meu italian Daniele Vocaturo, care urma să participe la campionatul mondial de juniori de la Puerto Madryn, un orășel pierdut în Patagonia. Am folosit zilele disponibile înainte de campionat pentru antrenament, aclimatizare, degustarea specialităților bucătăriei argentiniene, asistarea la spectacole improvizate de tango în aer liber, dar am reușit să ii trezesc lui Daniele curiozitatea cu privire la un alt punct de neratat în capitala argentiniană.
Buenos Aires găzduise în trecut câteva competiții de marcă: meciul pentru titlul mondial Capablanca – Alehin în 1927, Olimpiada din 1939 (coincizând cu începutul celui de-al doilea război mondial) și finala meciurilor candidaților la titlul mondial din 1971 Fischer – Petrosian, care îl propulsase pe primul către meciul cu Spassky și cucerirea coroanei supreme.
O parte dintre partidele meciurilor mai sus menționate (incluzând reluarea unora dintre acestea după întreruperea la mutarea a 40-a) se desfășuraseră la Club Argentino de Ajedrez, situat în Calle Paraguay la numărul 1858. Circulau multe povești și mituri despre acest club, vizitat în mod frecvent de legenda șahului argentinian, Don Miguel Najdorf, care se lansa cu plăcere în meciuri interminabile de partide blitz, preferându-l ca partener pe Samuel Schweber, aparent singurul care îî putea oferi o rezistență pe măsură la acest ritm de joc.
Am pătruns în club pradă emoției, întrebându-ne în ce măsură așteptările ne vor fi împlinite și în ce mod ne vom încadra, fie și pentru câteva ore) în viața de club. Am privit cu nostalgic interes mesele cu tablele și piesele de șah folosite la meciurile din 1927 și 1971, expuse la adăpostul unor panouri de plastic, dar atenția ne-a fost curând captată de o stare de efervescență iscată într-una din sălile de joc. Un grup de amatori localnici se pregătea să înceapă un turneu „de casă”, dar cei prezenți erau aparent nemulțumiți de numărul mic de înscriși (dacă memoria nu mă înșeală, opt).
Privirile mi s-au întâlnit cu ale elevului meu și, fără cuvinte, ne-am definit strategia. Nici nu putea fi vorba să ne dezvăluim identitatea reală, așa că ne-am prezentat drept doi turiști italieni care jucaseră șah în copilărie și am întrebat cu întreaga cuvenită timiditate dacă ne putem alătura turneului. Autodeclarat ca Michele, am fost adoptat imediat ca Miguel, printr-un proces de metamorfoză în trepte mult mai simplu decât în cazul lui Najdorf: Mojsze Mendel – Mieczyslaw – Miguel.
Desi complet dezorientați de slaba rezistență pe care ne-o puteau oferi, adversarii noștri perseverau partidă de partidă, cufundați în gândire dar repetând aceleași și aceleași greșeli. Înțelegând solemnitatea momentului, am pus capăt destul de curând comentariilor glumețe într-o spaniolă intenționat stricată, sau mai bine zis altoită pe structură italiană.
Simțeam ațintită asupra mea privirea lui Najdorf dintr-un tablou atârnat de un perete.
Grimasa lui Najdorf, cu nimic mai puțin misterioasă decât surâsul Giocondei, dădea naștere la o sumedenie de posibile întrebări, a căror varietate deriva din autoimpusa dedublare a personalității. Făcea haz don Miguel de mutările turistului Michele, sau îî reproșa marelui maestru felul în care îî indusese în eroare pe amatorii argentinieni? Cuprins de un vag sentiment de vinovăție, mi s-a parut că întrevăd reproșul:
– Amigo, prin cărțile și articolele tale nu ai scris niciodată despre mine!
Curând am devenit preocupat de o altă problemă. Tragând cu coada ochiului la Daniele încercam să găsesc un mod cât mai teatral de a pune capăt nevinovatei noastre farse. Găsisem deja câteva idei savuroase, când distracția ne-a fost curmată în modul cel mai brutal posibil. L-am observat cu o strângere de inimă intrând în sală pe tânărul mare maestru mexican Manuel Leon Hoyos, aflat și el pe drumul spre Puerto Madryn. Cele mai rele așteptări s-au împlinit când, într-una din scurtele pauze dintre partide, l-am vazut șoptindu-i ceva la ureche unuia dintre amatori. Fusesem desconspirați și partenerii noștri au început să ne ocolească privirile cu evidentă lipsă de interes, asemenea unui pisoi care a ratat o pradă la capătul saltului de atac.
Ne-am reluat periplul prin sălile clubului, în speranța că ne vom întâlni cu una dintre legendele trecute. Am observat la una din mese un bărbat avansat în vârstă, dar cu o ținută impecabilă și am inițiat imediat o conversație.
citeste mai departe:
