Între mine și mare n-a fost dragoste la prima vedere. E drept că eram prea tânără pentru îndrăgosteli la prima noastră întâlnire. Eram în clasa a patra și am mers în tabără la Năvodari. Nu mai știu dacă a fost ideea mea sau a mamei, care m-a și însoțit, de altfel.
Nu-mi amintesc mare lucru. Doar chicoteli cu fetele din camera cu multe paturi și bucuria, timidă și neîmpărtășită până acum, de a purta un costum de baie cu … sutien [complet inutil, între noi fie vorba, la vremea respectivă].
Amintirile legate de punctele forte ale mării, plaja și apa, nu sunt prea plăcute. Ne-am ars pielea din prima zi, iar bălăceala în apa mică de la țărm nu mă atrăgea în mod deosebit.
Muntele a fost dragostea mea la prima vedere și, an de an, mergeam cu părinții în concedii lungi cu cortul. Erau foarte bogate și spectaculoase itinerarele noastre. Făceam și un pic de turism clasic, vizitând mănăstirile sau monumentele care ne ieșeau în cale, și ne instalam cortul în locuri izolate, pe maluri de râuri repezi și zgomotoase, înconjurați de peisaje superbe.
Eram atât de îndrăgostită de munte, încât abia pe la jumătatea liceului am mers din nou la mare [pentru prima oară singură]. De dragul grupului meu de prieteni, în tabăra Costinești, la căsuțele de piatră. Poate nu vi se pare cine știe ce, dar pentru mine căsuțele de piatră erau deja o altă lume. Cele din lemn, micuțe și rustice, aveau și ele farmecul lor și le știam din călătoriile de la munte. Cele de piatră, însă, mari și pătrățoase mi se păreau … moderne și tinerești.
Îmi aduc aminte atmosfera discuțiilor cu prietenele, plimbările de seară, privirile băieților pe ringul de dans, la discotecă, și toate înmuguririle și fiorii care mă țineau trează în liniștea tainică a frumosului loc de vacanță.
Nu-mi amintesc nimic despre mare, din păcate. Știu, era vina mea, nu a ei.
Am mai ajuns pe litoral în facultate, de 1 Mai, cu gașca de colegi. Tot nimic la capitolul … chimie. Marea nu-mi vorbea, nu-mi șoptea, nu mă mângâia încă. Era doar un pom lăudat la care veneam și eu, din când în când, ca să mă distrez. La maxim, cum altfel?
Mi se părea monotonă, fără … ruperi de ritm. La munte, peisajul se schimbă, uneori de la un minut la altul, oricum ai călători – cu mașina sau în drumeție. Sunt straturi distincte de peisaj. Totul e dens și încărcat de detalii, iar cerul e departe, cu multe provocări între tine și el. Dacă vrei să-l cuprinzi cu privirea, trebuie să urci ore întregi, ca într-o inițiere prin lumi primordiale, ca să ajungi în vârful fără limite spre cer. Unde parcă te unești cu el.
Marea și dragostea
La 21 de ani am mers, în sfârșit, cu iubitul la mare. Cel care avea să-mi devină soț și cu care făcusem deja trasee de munte. Uau! Cu grindină pe platoul Bucegilor, cu înnoptat sub stâncă pe Parângul Mare, pe ploaie cu ceață deasă, și cu toată starea de euforie de după atâta adrenalină.
Revenim la mare. La Eforie Sud, mai precis, la început de iunie. Călătorie cu trenul, vorbe dulci, mângâieri și planuri. Cazare recomandată de el, în baza experiențelor anterioare. La doamna Constantinescu, gazdă ieftină, fire veselă și primitoare, excelentă gospodină. Nu sunt genul care să asocieze călătoriile cu detalii culinare, dar îmi amintesc două chestii delicioase legate de cele câteva zile petrecute la Eforie Sud, spre sfârșitul mileniului trecut.
Am găsit într-un magazin o salată de pește la un preț incredibil de mic. Eram la limită cu banii și nu ne venea să credem că ne permiteam o așa delicatesă. Ne-am uitat de vreo trei ori la preț și ne-am apropiat oarecum neîncrezători de casa de marcat …
Totul a decurs normal, însă. Am plătit și am plecat super încântați. Am mâncat în curte, la umbră, și salata a fost, într-adevăr, un deliciu. Cred că ne-am gândit amândoi la același lucru în același timp. Să mai cumpărăm încă vreo două caserole, ca să ne ajungă până plecăm. Ne-a dus repede la magazin, direct la raftul cu pricina. Produsul se găsea în continuare, doar că prețul [corect, de data asta], era mai mult decât dublul sumei plătite de noi. Era de așteptat … Nu ne-am întristat, însă, pentru ce n-am mai avut și ne-am bucurat înzecit pentru ceea ce primisem deja. Marea, draga de ea, ne purta atâta noroc! La vârsta de acum întâmplarea n-ar fi avut, poate, niciun ecou în sufletul meu. Atunci, însă … vedeam trifoi cu patru foi peste tot.
A doua amintire e legată de o găselniță a doamnei Constantinescu. Ne-a văzut odată curățând de coajă niște ouă fierte pentru cină și s-a oferit să ne dea o mână de ajutor. Le-a tăiat în jumătăți, a presărat sare și piper, și, ca piesă de rezistență, nemaivăzută de noi până atunci, a picurat și puțin ulei pe fiecare jumătate frumos asezonată. Cele mai bune ouă fierte din viața noastră!
Multe au fost la superlativ atunci. Eu sunt zodie de aer. Poate și de-asta mă pătrunsese atât de greu farmecul mării. El, zodie de apă, era îndrăgostit de valuri de când se știa. Țin minte cum, încă din tren, amintirile lui mă făceau să simt deja bucuria brizei cu miros de alge.
Am fost singuri pe plajă ore întregi. Singurătăți perfecte în doi, cu murmur și vuiet de valuri, cu dogoare și adieri peste trupurile umede și arămii. Iar în nopțile albe cu lună fierbinte, am început să înțeleg că monotonia mării era, de fapt, o netulburată și tulburătoare măreție.
Marea dragoste de mare
Dezvoltarea personală de astăzi are aer de vacanță și parfum de amintiri. Dacă ne gândim bine, orice amintire e un grăuncior din devenirea noastră. Iar când amintirile se nasc într-un spațiu atât de fabulos, grăuncioarele sunt picături perlate.
Dincolo de pachete turistice, dincolo de aglomerație, dincolo de piscine și palmieri artificiali, marea e un magnific spațiu etern și o stare de nesimulat.
E un tărâm-orchestră, o pânză pictată la nesfârșit cu nuanțe, sclipiri și unduiri coborâte din cer. E poartă spre vis, muză și alinare.
Foto: unsplash.com
