Un gen de istoriografie de uz mediatic – tributară, bănuiesc, și patriotismului de paradă din timpul comunismului – perpetuează an de an, la 24 ianuarie și la 1 decembrie, ideea uniunii „în cuget și simțiri” din vremea în care s-au petrecut actele de la 1859, respectiv 1918. Este prezentată cu acest prilej imaginea idilică a românilor care acționează la unison în vederea atingerii „idealului național”, iar în acest imaginar colectiv, adversarii unirii sunt întotdeauna străinii. Unirea a fost un deziderat, arată această perspectivă edulcorată, asupra căruia românii au manifestat un uimitor consens, riscând de-a dreptul să șocheze un observator al divergențelor poliforme din societatea de astăzi.
Este cazul însă să constatăm și eventual să acceptăm că lucrurile nu au fost chiar așa de consensuale cum sunt prezentate în comentariile de la televizor. Am mai scris despre „germanofilii” din timpul primului război mondial, care făceau notă aparte față de cei ce spuneau că reprezintă „idealul național”. În partida germanofililor nu era nici pe departe pleava politică sau intelectuală a vremii; nu erau nici măcar doar moldovenii, nostalgici după reîntregirea cu Basarabia, sau doar regățenii; printre ei puteai găsi deopotrivă băștinași din Ardeal (Ioan Slavici), Muntenia (Tudor Arghezi) sau Moldova (Garabet Ibrăileanu). Era un curent puternic, cu argumente, care se pronunța împotriva unui conflict cu puterile „civilizate” ale Austro-Ungariei și Germaniei, care punea mai presus de unire asigurarea ieșirii provinciilor țării de sub influența sau chiar eventuala suveranitate a Rusiei; fapt care, de altfel, nu a mai putut fi evitat treizeci de ani mai târziu.
O situație asemănătoare s-a întâlnit și la 1859. O abilă manevră politică a Partidei unioniste a reușit să îl impună la București ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, deja ales domnitor la Iași. Votul s-a consumat însă într-o Adunare Electivă dominată de conservatori, care nu erau neapărat favorabili unirii, iar balanța s-a înclinat și în urma agitației de pe Câmpia Filaretului și din curtea Mitropoliei, unde în total se adunaseră câteva mii de unioniști. Însă nu la București avea să se manifeste cea mai mare doză de scepticism unionist, ci în Moldova. Pentru că în scurt timp s-a văzut ce însemna unirea pentru elita moldovenească: pierderea unor sinecuri, funcții și poziții, a unor instituții și în general a influenței în societate.
De un text interesant în acest sens am dat de curând în revista „Convorbiri literare”, care apare la Iași aproximativ de pe vremea în care unii moldoveni începuseră să se sature de unire. În anii imediat următori actului de la 1859 a avut loc un proces accelerat de unificare politică și administrativă care de multe ori a însemnat dispariția unor instituții moldovenești. Schimbările au afectat Iașiul în rău și în privința sistemului judiciar, al gestiunii arhivelor de stat, ba chiar s-a ridicat problema desființării Mitropoliei Iașilor, considerată „vestigiu separatist”. Atunci pare să se fi instituit și cadrul unui decalaj economic între Moldova și Muntenia, decalaj vizibil și azi. Primele căi ferate moldovenești, esențiale pentru dezvoltarea economică, „au fost date în folosință abia după opt ani de la unificarea administrativă” – se arată în textul menționat. După cum azi, am putea comenta, se pune aceeași problemă, cu amendamentul că în loc de căi ferate, căzute în desuetudine, este vorba de autostrăzi, și că în loc de „opt ani de la Unire” se spune „treizeci de ani de la revoluție” (and counting).
Nemulțumirile nedreptățiților unirii au culminat cu o revoltă armată petrecută la Iași pe 3 aprilie 1866, într-un moment de criză politică „care a alimentat incertitudinile cu privire la viitorul statut al Principatelor Unite”. Era după detronarea lui Cuza și înaintea aducerii pe tron a regelui Carol. Insurgenții au cerut „anularea Unirii Principatelor sau, cel puțin, a majorității consecințelor sale”. Insurecția a fost „expresia unor nemulțumiri concrete, legate atât de pierderea statutului de capitală de care Iașii se bucuraseră, cât și de impresia generală (și deloc nejustificată) de declin comună tuturor observatorilor Moldovei epocii”, se mai arată în articolul din „Convorbiri literare”. Pentru ca peisajul să fie întregit cu un adaos ajuns specific național, autorul nu omite însă să menționeze că unul dintre liderii insurecției avea „veleități domnești” și că insurecția în ansamblu a fost „foarte probabil” susținută și de Rusia.
Insurecția nu a avut succes, dar nici nu a rămas fără urmări. A urmat un val de promisiuni „moldovenești”, rămase în bună măsură neonorate: facilități fiscale, construirea de șosele, navigabilitatea Prutului, mutarea școlii militare de la București la Iași și transferarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași. Dar poziționările erau deja stabilite și au stat „la originea unei mentalități defetiste și a unui complex de inferioritate vizibile și astăzi” în Moldova (*).
Nu este sigur că în privința unirii lucrurile s-ar fi putut face și altfel. Poate că dacă Iașiul ar fi fost capitala principatelor – ceea ce ar fi fost prea puțin probabil, dat fiind apropierea sa de granița cu Rusia – atunci muntenii ar fi fost astăzi cei marcați de defetism; poate că unele dezvoltări disproporționate au fost inerente. Dar nu pot să nu mă gândesc totuși la un „stil de unificare” românesc, unul care nu implică nicidecum doi parteneri, ci dimpotrivă, un actor ascendent, superior – unificatorul – și celălalt un subaltern, inferior – unificatul. Modelul de la 1859 s-a regăsit și în felul în care au fost unificate și alte provincii românești, după 1918 – și mă refer în special la Basarabia, un fel de Moldovă a Moldovei în acest context, despre care unii istorici au arătat că a primit cele mai modeste fonduri de dezvoltare și că în perioada interbelică a fost mereu privită cu suspiciune de la București, având în vedere diversitatea sa etnică.
_______________
(*) Citatele sunt din Simion-Alexandru Gavriș, Conservatori moldoveni și olteni în anul 1866, în „Convorbiri literare” nr. 11 (299) din noiembrie 2020, pp. 130-131
