Aceasta postare face parte din Concursul de eseuri pe teme de sah din cadrul Festivalului de Sah Corporate Pallas Athena, Editia a II-a.
Eseul este scris de Ionut Iamandi
Scris de Ionut Iamandi, jurnalist la Radio România și colaborator al mai multor publicații. În revista „Dilema Veche”, el semnează săptămânal rubrica online de șah intitulată „În alb și negru”
Articolul este publicat initial in data 18.02.2020 in Dilema Veche. Poti citi integral articolul in acest link.
Nu sînt cinefil, poate și din credința puerilă că omul nu își poate juca pînă la capăt nici măcar propriul rol, darmite ale altora. Dar de cînd cu Netflix, un fel de supermarket al peliculei, cu alei, raioane și rafturi, am văzut filme de toate genurile, vîrstele și calificările. Chiar dacă nu m-a făcut cinefil, cantitatea m-a împins pesemne să îmi revizuiesc criteriul calității, sau mai precis să îl țin în carantină.
Din cauza prea vechii indiferențe și a prea noii abundențe, abia aseară am văzut pentru prima oară un film de șah, unul altoit cu o tematică istorică destul de familiară. Premisele erau așadar bune, dar rezultatul e și acum în suspensie. Poate ați și auzit de el, Netflix-ul îi face reclamă: The Coldest Game. Nu i-am aflat traducerea oficială în românește, dar titlul neaoș poate fi „Jocul/ Partida cel/cea mai rece”, cu trimitere la perioada Războiului Rece. Nu știu cum se procedează la o cronică de film, dacă e cazul să îl povestesc sau nu, dar nu pot să nu spun că ideea narativă e inspirată: îmbină încordarea unui ipotetic meci de șah pentru titlul mondial cu tensiunea in crescendo din timpul realei crize cubaneze. Filmul chiar suprapune la un moment dat harta de Stat Major a mișcărilor navelor de război din Atlantic cu mișcările pieselor de pe tabla de șah. Abordarea se mulează pe tiparul meciurilor de campionat mondial la șah, care în timpul URSS-ului au avut și o încărcătură politică apreciabilă, cu toate „-aj”-urile aferente: filaj, spionaj, șantaj. Numai că, în afara acestei idei, filmul e plin de niște scene care îi amuză atît pe șahiști, cît și pe istorici. Sau îi deranjează.
Trec peste stîngăcia cu care actorii mută, se vede că nu sînt obișnuiți să joace șah. Jucătorii profesioniști de șah, sau chiar chibiții din parc, mută fizic într-un fel afectat, rafinat, știu să curbeze mișcarea mîinii, știu să facă piesa în mișcare să danseze imperceptibil, întîrzie cu o fracțiune de secundă să ia mîna de pe piesa adusă pe cîmpul dorit. Profanii nu au această dexteritate, lor le tremură pionul în mînă, se încurcă în piese la rocadă, nu cunosc ordinea subtilă a mișcărilor cînd capturează o piesă. Dar poate că spectatorul obișnuit nu prinde această nuanță; în fond, filmul e pentru ne-șahiști, nu pentru șahiștii profesioniști.
[…] citeste mai departe: https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/un-film-de-sah
