BusinessDezvoltare personalăUn banal elixir al încântărilor energizante

Un banal elixir al încântărilor energizante

-

promovare onlinespot_img

La ora matinală la care va fi publicat articolul de față îmi voi bea una din cafelele cu mult lapte, cu gândul la evenimentul serii. Sâmbătă, 12 iunie, îmi voi revedea o parte din colegi. După 25 de ani. Cu 5 ani mai ceva ca în Dumas. Fără muschete, doar cu prietenie și un pic de nostalgie, într-o reuniune cu mai mult de trei-care-de-fapt-erau-patru foști studenți la limbi străine, la o terasă frumoasă din București.

Dacă tot îmi dă inima ghes să mă întorc în trecut, îmi voi lăsa amintirile să curgă, dându-le un sens, sau mai multe, din perspectiva dezvoltării personale. Nu voi vorbi, însă, despre cât și cum ne dezvoltă studiile academice – care sunt doar una din formele de îmbogățire a sinelui din anii tinereții. Voi vorbi, în schimb, cu ochi voioși și zâmbet de neoprit, despre entuziasm. Specialitatea mea. Păcat că nu există o materie cu numele ăsta … Aș fi absolvit cu Magna cum Laude. 

Entuziasmul este, credeți-mă, un motor fantastic în orice călătorie am alege. De fapt, e și motor și combustibil, e și corabie și vânt la pupa, e și aripă și cer senin. Așa că, fie cu picioarele pe pâmânt, fie încercând marea cu degetul, fie cu capul în nori, tot bine ieși în efervescenta tovărășie a entuziasmului. 

Prin forfota metropolei …

Amintirile despre prima zi de facultate sunt minunate, dar cam învălmășite … Îmi amintesc stări și nu desfășurări de fapte. Văd crâmpeie de arhitectură impresionantă [exterioară și interioară] și multe fețe necunoscute printre care mă pierdeam în sălile cu tavan înalt și acustică ușor intimidantă. 

Mă simțeam nu doar privilegiată, ci și extraordinar de încântată. Doar că nu știam cât se cuvine să arăt și cât nu. Pășeam pragul unei lumi noi, evident diferită de tot ceea ce văzusem până atunci. Pe de o parte, sobrietatea și eleganța clasică a clădirii activau latura cerebrală și tenace din mine. Eram într-un loc istoric, mustind de cultură și de provocări intelectuale. Pe de altă parte, chipurile vesele din jurul meu nu erau din vremea lui Platon sau a lui Shakespeare. Erau tineri, în carne și oase, ca și mine, minți și suflete pe care abia așteptam să le descopăr. Cu entuziasm.

Singura problemă era că … erau atât de puțini băieți! Am mai trecut o dată cu privirea peste grupurile de studenți, scanând [discret, speram eu] frecvența elementului masculin. Tot puțini. Cam unul la zece fete. Și uite cum partea cu flirtul [la care, în sfârșit, îmi dădusem liber, odată intrată la facultate], devenea greu de pus în practică. Ce nu știam la vremea aia era că în campus lucrurile se echilibrau. În anul doi [abia] urma să obțin mult râvnitul loc la cămin. În Grozăvești, care era la doi pași de Regie, unde [trăiască legea compensației!] era inflație de băieți. Și erau și discoteci. Tocilara din mine trebuia s-o facă și pe-asta. Era tot o formă de dezvoltare, chiar foarte personală, în fond. 

Nu mai știu dacă am fost din prima zi în ambele clădiri. Care ambele? Nu v-am spus încă? Vă spun acum. Secția pe care am ales-o era împărțită în două, inclusiv ca spațiu. M-am specializat în două limbi și literaturi străine [plus discipline filologice conexe]. Engleza, ca și alte limbi germanice, se studia în sediul din Pitar Moș, o străduță liniștită, cam prin spatele Teatrului Nottara, de pe Magheru. Iar franceza, alături de alte limbi romanice, se studia la Universitate. Separarea asta ne obliga, atât pe noi, cei de la franceză secundar, cât și pe colegii de la română secundar, să facem o mică navetă per pédes de la o clădire la alta în pauzele dintre cursuri. 

Îmi place mult să merg pe jos, așa că în prima zi de facultate, timp de câteva ore, n-am vrut să iau metroul. Nici din Romană, aproape de Pitar Moș, nici de la Universitate. Nu mă mai săturam să privesc fațadele, cu aer impunător și detalii arhitecturale de mare bun gust. M-am plimbat o vreme pe străduțele din apropierea celor două clădiri unde urma să petrec patru ani de explorări academice. Am mers, apoi, pe jos, până în Unirii și am luat metroul de acolo. Scăpam în felul ăsta și de plimbatul subteran între Unirii 2 și Unirii 1, sau invers [nu mai știu, că sunt varză la capitolul orientare], de unde luam metroul spre Piața Sudului. De unde urma să iau autobuzul vreo câteva stații până în zona cinematografului Cultural din Berceni, unde am locuit în primul an de facultate.  

Se lăsa întunericul când mă apropiam de Piața Unirii. Pluteam de fericire. Mi se împlinise un vis nespus de frumos! Orașul mi se părea nespus de frumos! Magnific, cu uriașele reclame luminoase întinse peste clădiri și conturate feeric în noaptea care abia începea! Cu forfota oamenilor, cu gălăgia traficului și cu toate minunățiile nedescoperite care mă așteptau într-un loc atât de … vibrant. Vechi și tânăr, stilat și imperfect, strident și totuși plin de șoapte. Iar eu eram unul din cele două milioane de pământeni care trăiau acolo și care aveau norocul să poată să vadă și să simtă toate astea într-o splendidă seară târzie de toamnă. 

… sau calmul provinciei

Știu că entuziasmul poate părea o reacție exagerată. Poate chiar este. Dar câtă vreme nu supără pe nimeni și ne dă o chimie interioară atât de benefică, de ce să ni-l inhibăm? Ne dă plăcere, ne dă forță, ne dă speranță. Ne dă aripi. 

Nu pot să vorbesc despre entuziasm fără să pomenesc despre cât de mult îmi place să mă plimb. De fapt, pentru mine plimbare înseamnă să merg pe jos dintr-un loc într-altul, fie și cu treburi. Ador muntele, dar nu pot să merg atât de des pe cât aș vrea, așa că mă bucur din plin de peisajul local. Plăcerea plimbării începe imediat ce ies din bloc. Bine, mi-am dezvoltat în timp un mecanism de detașare, care mă ajută foarte mult. Adică ignor ceea ce nu pot schimba sau ameliora. Și știu că dincolo de ziduri zgâriate sau îmbinări de stil ca nuca-n perete, există cel puțin tot atâtea detalii frumoase. Printre frunze, în iarbă, pe cer, în oamenii întâlniți pe stradă.   

Ani de-a rândul, de primăvara până toamna, eu și soțul meu am mers cu rucsăcei în spate în lungi drumeții prin împrejurimile Alexandriei. Ca turiștii [singurii, probabil, din zonă]. Ne plimbam peste câmpuri, prin păduri, pe lângă râuri și lacuri.

O plimbare care mi s-a lipit de suflet a fost un mers în premieră prin lanuri de grâu, din oraș până pe Valea Teleormanului și înapoi – prin pâlcuri de pădure sau câmp deschis, pe lângă șosea. Vreo 16 kilometri în total.

A doua zi m-am dus la mama, la o cafeluță de după-amiază cu multe prăjiturele. I-am povestit că am văzut multe-multe codobaturi galbene de foarte aproape pe când mergeam prin lanuri. Codobaturile sunt niște păsări cam cât vrăbiile, cu cioc subțirel și coadă lungă, pe care și-o mișcă într-un balans neobosit. Cu pieptul de un galben intens, de grâu copt lăcuit cu miere. 

Am mai văzut și un pescăruș albastru, de aproape! A sclipit în zbor pe deasupra râului, cu penajul lui spectaculos, de un albastru intens, cu irizări metalice. 

„Parc-ai fost la Paris, așa de încântată ești!”, mi-a zis, la un moment dat, mama, zâmbind amuzată.  

Și chiar am fost la Paris, de trei ori. Dar nu cred că am fost mai încântată. Doar că am băut mai multe cafele și am mâncat mai multe prăjiturele de fiecare dată, până am terminat de povestit. 

… putem călători cu încântare

Ce pot să vă spun la final? Entuziasmul e o stare pe care o cunoaștem cu toții. E în noi tot timpul, gata să ne facă pe plac, doar că ne luăm cu treburi și devenim mai sobri decât ar fi nevoie pentru a nu fi neserioși. 

În secunda de dezmeticire a fiecărei dimineți, treziți-vă ca și cum ați fi exact unde vreți să fiți. Și abia așteptați să vă bucurați de ceea vă oferă ziua. Bine, admit că, uneori, nu suntem deloc în acel punct al vieții noastre în care am vrea să fim. Nu-i nimic, ne ridicăm vioi, ca să lucrăm la planul prin care vom ajunge acolo. Cu măcar un pic de entuziasm pe drum, de ce nu? E gratuit, nepoluant, energizant și, slavă Domnului, ne stă tuturor în putere. 

______________

Foto: unsplash.com

 

Paula Vasile
Paula Vasile este licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [paulavasile.com] și femeie de [micro] afaceri.

Random posts

Pentru nostalgici: Paul McCartney lansează o carte cu versuri noi marca The Beatles

Nostalgicii care se dădeau în vânt după The Beatles în urmă cu mai multe decenii palpită din nou. Trupa...

Magia cărților, magia faptelor bune

La sfârșitul lunii februarie, un loc special din București - „librăria unde schimbi lumea” - și-a lansat oficial și...

Are cineva o dronă?

Obișnuiesc să ies seara cu câinele la plimbare. Avem un traseu stabilit, pe străzile din jur. Aseară însă, a...
promovare onlinespot_img

Șocul de la miezul nopții: Șumudică demis de la CFR Cluj

Noaptea trece repede, ca orice lucru bun care ne mai scoate puțin de dramatismul cotidian, întreținut permanent de valuri...

Spinoza și superstițiile

N-aș vrea să apuce ziua să treacă fără să fac o scurtă mențiune: pe 21 februarie 1677, acum 344...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi