Așa cum anunțam într-un articol anterior, la editura Eikon din București este în curs de apariție o carte unicat în literatura română: este vorba de un volum de proză scurtă care are ca personaje principale șahiști din toate timpurile și de pe mai multe continente, șahiști mai mult sau mai puțini profesioniști, dar teribil de marcați de morbul acestui joc. Autorul, redactorul-șef al revistei noastre Ionuț Iamandi, ne-a spus că nu a intenționat să scrie o asemenea carte, ideea apărând și dezvoltându-se „de la sine”.
„Într-un fel, cele treizeci și două de povestiri din carte, în forme mai mult sau mai puțin larvare, pluteau undeva într-un depozit al minții mele, așteptând răbdătoare ocazia de ieși. Ocazia a apărut în momentul în care s-a ivit portița de la revista Pallas Athena”, ne-a spus el.
O primă formă a unor povestiri din această carte a putut fi publicată chiar în revista noastră, la rubrica „Diagonala turei”. Restul a curs apoi într-un mod firesc: o altă colaboratoare a noastră, graficiana Adela Silvan, a asigurat ilustrația cărții, iar editura Eikon, prin coordonatorul ei, domnul Valentin Ajder, a creat condițiile unei apariții tipografice de ținută.
Cartea Șahiștii este programată să apară în librării la începutul lunii iunie.
Publicăm mai jos un fragment din povestirea „Senetul” din cartea de proză scurtă Șahiștii de Ionuț Iamandi.
***
♟ Senetul
Mai întâi, au scormonit cu săpăligele pe dealul de praf și piatră. Au dat de bolta criptei și au coborât pe lângă ea până la intrare. O lună le-a luat operațiunea, pe care au făcut-o cu lingura și cu coșulețul, ca să nu strice ceva din greșeală. Cripta era plină ochi de nisip. L-au dat la o parte, dezgropând pe parcurs o duzină de statuete, mai mici sau mai mari, ale lui Bastet, zeița-pisică. În criptă, erau patru puțuri pline și ele cu nisip. L-au dat la o parte și pe el, ceea ce a durat alte două luni. La fundul celui mai adânc puț – să tot fi avut vreo zece metri – au dat de sarcofag. În sarcofag, erau scândurile rupte și amestecate ale sicriului lui Minhotep. Bine, nu chiar scânduri, ci mai mult idei de scânduri, la câtă vechime adunaseră. Iar între coastele ieșite ale lui Minhotep, printre rămășițele de cârpe de la mumificare, era senetul.
– Parcă e un fetus de șah, i-a spus Ahmed lui Karim când acesta a urcat cu senetul la suprafață.
Cutia era încă de un albastru ireal, încât lui Ahmed i se păru că i se afundă mâinile în el când a luat-o. Pe cutie erau încrustate siluetele din cerneală neagră ale unor jucători de senet, iar înăuntru, în sertar, au găsit douăsprezece piese din bronz: șase de forma unui degetar, șase ca un fel de clepsidră turtită. Pe capacul cutiei erau delimitate, tot prin încrustare, treizeci de pătrățele grupate pe trei coloane.
– Știi să joci? îl întrebă Karim.
– Dar știe cineva? îi replică Ahmed.
Au pus senetul pe o piatră mai lată, cu piesele aranjate câte șase la extremitățile tablei de joc de pe cutie. Se uitau amândoi la ea.
– Am înțeles că era un joc de urmărire, un fel de „Nu te supăra, frate!” zise Ahmed la un moment dat. Karim luă un pion-degetar și îl roti între două degete. I se păru că i se ia vopseaua și îl puse repede la loc.
– Da, precum „Câinii și șacalii”, așa am citit și eu, zise el.
Senetul și „Câinii și șacalii” erau jocuri aproape nelipsite din criptele dezgropate de cei doi și de alți arheologi ca ei. Dar înăuntrul sarcofagelor nu au găsit decât jocuri de senet, niciodată vreun set de „Câini și șacali”.
– Eu cred că de data asta au așezat senetul pe pieptul lui Minhotep, iar apoi acesta i-a căzut înăuntru, spuse Karim, iar Ahmed încuviință din cap.
– Altfel nu se explică cum de a ajuns în torace.
– Da, spuse Ahmed. Că doar nu i l-au vârât la îmbălsămare.
De obicei, senetul era în sarcofag, dar lângă sicriu, ci nu în interiorul lui. De data aceasta, senetul a fost pus, cel mai probabil, pe pieptul mumiei. Își întoarseră amândoi privirea către Minhotep. Era și el așezat pe un fel de pat din cutii de plastic întoarse, cum vezi în piețele de zarzavat. Colegii de muncă ai lui Kerim și Ahmed îl periau cu niște pensule printre coaste, prin găvanele ochilor, pe lângă dinții care se țineau de milenii de mandibulă.
– Dacă mă vor găsi cândva și pe mine, în loc de dinți vor peria implanturi din titan, râse Karim.
Dintr-o mașină de teren care parcase pe platou coborî doctorul Tarek.
– Hehe, bravo, bravo, felicitări, l-ați găsit pe Minhotep! strigă doctorul de departe.
– Cu voia lui Allah! îi răspunse Kerim.
– Și văd că ați găsit și un senet, continuă el, apropiindu-se de cortul principal al cercetătorilor.
Era gata să treacă mai departe, când se opri și exclamă:
– Pfua, dar ce bine conservat e!
– Cred și eu, că n-a mai văzut lumina zilei de patru mii de ani!
Doctorul Tarek deveni serios.
– De ce spui patru mii? Ați identificat vreun indiciu de datare?
– Nu, am spus și eu, așa, estimativ, zise Karim.
– Era în sicriu? continuă doctorul interogatoriul iscat ca din senin.
– Da.
– Păi nu are cum să aibă patru mii de ani. Cel mult trei mii cinci sute.
– De ce spuneți asta, doctor Tarek? întrebă Ahmed.
