Într-o dimineață, Igor Șansa se trezi metamorfozat într-un pion.
La început, nimic nu i se păruse neobișnuit. Când a deschis ochii, a văzut același tavan ca întotdeauna, împărțit imaginar – după inundația de acum câțiva ani a vecinului de sus – între o mare albă și un uscat tot alb, despărțite de niște contururi gri, încremenite. Dar apoi zări, în locul în care ar fi trebuit să îi fie picioarele, marginea de sus a bazei pionului, de pe care pătura căzuse. „Ce e cu discul acesta negru în patul meu?!”, fu primul său gând, și vru să se dea jos din pat. Cu tot efortul, la început instinctiv, apoi din ce în ce mai conștient, nu reuși să se clintească. Coatele și tălpile pe care se proptea de obicei ca să se întoarcă sau să se ridice în pat erau acum neputincioase. Se uită la mâinile sale, erau ca două bețe pe care le făcea în clasa întâi atunci când desena oameni. Iar picioarele nici nu le vedea, le simțea doar agitându-se la marginea patului, dincolo de discul negru.
Stătu nemișcat, ca și cum ar fi pândit ca realitatea să facă un pas greșit și să scape. Realitatea însă stătea și ea nemișcată, așteptând. Până la urmă, Igor fu cel care a cedat. Își mișcă ochii la stânga și la dreapta, pe sub un fel de pojghiță de vopsea translucidă, observând că mai mult de nouăzeci de grade nu putea cuprinde. Nici în sus sau în jos nu putea privi, abia vedea marginea discului. Asta pentru că, receptă Igor mai departe, nu își putea mișca deloc gâtul sau mijlocul. Singurele lucruri pe care le putea mișca erau mânuțele, picioarele pe care doar le simțea și ochii. Ciocăni ușor cu mânuța peste ceea ce părea a fi acum corpul său și sună parcă a lemn. Se înfioră o dată, cu reținere, dar apoi se înfioră de-a binelea, realizând că n-avea cum exterioriza prima înfiorare: nu avea gură!
Recapitulă: în pat, în locul lui, e acum ceva cu forme rotunjite, negru, care răspunde vag la impulsurile și comenzile sale. Dacă e rotund, atunci poate l-ar putea rostogoli. Începu să miște coordonat din mâini și picioare, realizând un balans mic la început, apoi ceva mai amplu. Avea noroc cu salteaua tare, așa încât după aproximativ un minut de efort, reuși să rostogolească rotunjimea jos din pat. Bufni pe podea, confirmându-i că e din lemn. Forma stătu apoi o vreme culcată, apoi apucă cu mânuțele marginea patului și se săltă drept. Simțea discul așezat acum pe covor. Se ridică în picioare, dar discul se săltă doar puțin. „Înseamnă că și picioarele sunt micuțe”, gândi Igor. Și vru să meargă spre oglindă. Numai că piciorușele nu îl ascultau deplin. Oglinda era așezată pieziș, în diagonală față de pat. Piciorușele îl purtară însă drept, spre ușă, paralel cu patul, apoi executară un sfert de cerc la dreapta, ca la militărie, pentru a aduce rotunjimea cu ochii către oglindă. Igor icni, cum era el lipsit de gură: era un pion!
De lângă camera lui Igor se auzi ușa deschinzându-se și pașii repezi și îndesați ai fratelui său Franz Șansa. „Deci pot să și aud, deși nu am urechi”, rezonă absent Igor, țintuit în fața oglizii. „Azi merg la bazin, azi merg la bazin!”, tropăia Franz, iar Igor recunoscu că fratele său se îndrepta către bucătărie. Negăsindu-l acolo, porni spre dormitorul lui Igor și dădu buzna pe ușă. Igor se întoarse iar ca la armată spre fratele lui. S-au holbat unul la altul, abia cum Igor având senzația că prin ochii fratelui său se vede pe sine, mai bine chiar decât o făcuse cu câteva clipe înainte în oglindă. „Igor”, bolborosi Franz, neluându-și ochii de la pion, „Igor, ai ceva mare în cameră…”
promovare online:
Într-un târziu, Franz își făcu curaj și se uită pe după Igor în cameră. „Igor!”, strigă precaut, și făcu și un pas înăuntru, lăsând însă ușa deschisă. „Igor!”, rosti iar, aplecându-se ca să se uite sub pat. Atunci pionul se mișcă înainte înspre el, Franz sări instantaneu în picioare, apoi în hol, trântind ușa după el. În casă era acum liniște deplină. Franz ciocăni la ușă. Niciun răspuns. O deschise, împingând-o, iar clanța aproape că atinse pionul. De data aceasta, Igor îl privi direct, lăsându-l deoparte pe fratele său. Nu era nimic amenințător în pionul negru din fața lui. Capul perfect rotund, gâtul comprimat la două dimensiuni, corpul curgând spre mijloc ca trambulinele de sărituri cu schiurile, apoi iar desfăcându-se spre trambulina de jos, mai mare, care parcă levita ușor deasupra podelei. Era cât el și Igor de înalt, singura ciudățenie fiind crenguțele ca niște mâini ieșind puțin deasupra primului fald. Franz se strecură pe lângă pion și intră în cameră. Acum se uită și în șifonier, ultimul loc în care Igor se mai putea ascunde. Nu era nici acolo.
„Igor?”, rosti încet Franz întorcându-se spre pion. La care pionul țopăi în loc și se îndreptă și el spre Franz. „Igor?”, spuse iar Franz, iar pionul țopăi iar; nu știa de ce, dar pur și simplu nu se putea întoarce spre mijlocul camerei, odată înaintarea făcută. „Igor, tu ești?”, iar Igor țopăi și a treia oară, definitiv.
promovare online:
Franz nu s-a mai dus în ziua aceea la ștrand. Pe la prânz, după ce începură să dea semne de enervare că Igor nu mai iese din cameră, Franz le spuse părinților ce a pățit fratele său. Iritați de povestea tâmpită a lui Franz, merseră în camera lui Igor. Au încremenit văzând pionul fix în fața ușii. Și n-ar fi crezut chiar în seara aceea că pionul e Igor dacă nu i-ar fi convins mânuțele acelea ciudate care aveau ceva indescriptibil de copil în ele.
Franz fu cel ce își dădu primul seama de cele mai multe schimbări petrecute cu Igor. În primul rând, realiză că Igor putea merge numai înainte, ca pionul. Așa că seara îl ducea el înapoi în pat, luându-l pe sus. Nu era greu, era ca un lemn uscat, și parcă din zi în zi atârna mai ușor. Apoi, într-o zi, realiză că de fapt Igor doarme la fel de bine și în picioare, așa că scoase patul, șifonierul și celelalte piese de mobilier din cameră. De atunci, seara îl ducea pe Igor la fereastră, iar dimineața îl găsea la un pas de ușă, așteptând. De jocul acesta simplu se atașaseră, resemnați, și părinții, care îl jucau și ei când Franz era plecat.
Într-o zi, lui Franz îi veni ideea să caroieze camera în șaizeci și patru de pătrate, ca pe o tablă de șah. Aduse și celelalte piese, regi, regine, turnuri, nebuni, cai și pioni, toate improvizate din spumă expandabilă de fixat ușile. Pe Igor îl așeză la margine, pe coloana „h”. Lui Igor nu îi conveni la început, dar apoi văzând că pionii centrali au fost repede schimbați, se bucură că a rămas în joc până aproape de sfârșit. Ce ciudată era însă acum partida de șah! Când era om, o privea parcă de sus, o controla – sau măcar încerca să o controleze! – de la înălțime, el lua deciziile, el efectua mutările. Acum însă, privea partida pe dinăuntru, era ca un buștean purtat de apele repezi ale mutărilor, vedea pericolele și greșelile dar nu putea face nimic; era mut în fond, lipsit de gură și glas.
Citeste mai departe:
