CulturăArte plasticeTiberiu Cercel : „În loc de a deveni o...

Tiberiu Cercel : „În loc de a deveni o eminenţă cenuşie, am devenit una violet – culoarea mea preferată, culoarea umbrei colorate”

-

promovare onlinespot_img

Am susținut că la Tiberiu Cercel, viziunile iau două forme: unele de imagini, altele de cuvinte. Pentru amândouă, vizionarul este la fel de bine înzestrat. Pentru amândouă, are o pensulă a percepției care-l duce în pragul creației – și dincolo de el. Ce caută însă Tiberiu Cercel în lumea viziunilor, sau de ce acestea îl caută? – sunt întrebări enigmatice, la care și el trudește, încă de pe malurile biografice fondatoare ale Mureșului, trecând pe cele pasagere ale Dunării, până la cele de senectute ale Ialomiței Târgoviștei. 

Literatura și pictura la Tiberiu Cercel au același vecin: Neantul. Nu e una mai apropiată de Neant decât cealaltă. De aceea am spus că artistic, Tiberiu Cercel e bilingv. Se exprimă la fel de ușor și în aforism sau vers, și în formă sau culoare. De ce viziunea o ia pe o cale sau alta? Este iarăși o întrebare fără răspuns, sau fără sens. El știe – sau nici măcar el. 

În partea de litere a celei mai recente sale cărți, numită „Scrieri despre artă și iubire”, Tiberiu Cercel își etalează iarăși dexteritatea de a se învârti în jurul fenomenului artistic. Consternat și răsturnat de erupțiile solare ale obiectului său de studiu, el rămâne totuși ferm în preajma lui, în ciuda lui. Rămâne mai ales cu uimirea neînțelegerii continue, cu usturimea respingerii pe care, încăpățânat, încearcă din nou și din nou să o învingă. Impresia mea e că în fața acestei exilări la care Neantul-Artă îl supune, el invocă iubirea, ca un fel de rugăciune pentru un zeu nemilos, care nu-și dezvăluie nici măcar existența. Iubirea este poate modul real – sau imaginar, nu pot spune – al lui Tiberiu Cercel de a face față acestei izgoniri perpetue.

Dar cartea mai are și jumătatea de formă și culoare. De aceea am spus că Tiberiu Cercel este bilingv. Sunt reproduceri după reproducerile viziunilor lui. Aici pot fi mai multe răspunsuri, care însă nu se pot comunica prin mijloacele formale ale ideilor. Aici poate că e justificarea invocării iubirii. 

Pentru partea plastică, a reproducerilor, cititor-privitorul trebuie să cumpere cartea. Și pentru partea de cuvânt. Dar în acest din urmă caz, pot să ofer o degustare printr-o selecție subiectivă de aforisme ale lui Tiberiu Cercel. 

____________________________ 

Cititorul meu trebuie să fie atras într-un culoar metaforic capitonat, circulând prin dreptul unor oglinzi în care se va vedea pe sine alături de mine, împărțind foamea, setea, nesomnul, revolta şi jocul tandru al apropierii, încercând să descoperim împreună scânteia care ne umanizează, atipicul ciudăţeniei care ne face asemănători, inventând o nouă potrivire.

Orice pictură de-a mea trebuie să se constituie parte a acelui paravan optic pe care eu il interpun între viaţă şi moarte; un orizont de tensiune, şanţ de apărare vertical prin care poți să cutreieri neînfricat, alegând cărarea care te face vizibil într-o lume invizibilă, sau invers.

Toți profesorii de artă reuşesc într-o formă, ori alta, să-şi arate talentul și iscusința; pe mine mă atrag cei care nu deţin abilitatea de a-şi exhiba menirea, trăind chiar în ea ca niște chiriaşi rău platnici ai neîndemânarii de a se potrivi geniului care le-a fost alocat.

Dacă nimic din ceea ce pictăm nu seamănă cu cele reale, ne putem gândi că, de fapt, este invers?

Fiind scriitor, vând o carte cu preţul unui pachet de țigări şi asta dacă dau de un „fumător de cărţi”; ca să scriu cărțile mele a trebuit să-mi fumez mare parte a vieţii.

Arta îşi caută adevărul dar, mai ales, şi adevărul îşi caută arta.

Rostogolit ca un zar de destin, am reușit să cad favorabil în zona luminată a artei şi a iubirii.

Orice lucru trebuie să aibă o atitudine, chiar formală, ca să fie perceput.

Într-una din zilele trecute eram la medicul de familie pentru o reţetă; doamna doctor era cu nasul în acte, iar mie mi-a căzut privirea pe una dintre cărţile de învăţătură din biblioteca de specialitate. Cartea de cel puțin zece centimetri grosime și vreo mie de pagini avea titlul „Consultul medical în cinci minute”. În mod ștrengăresc, m-am întrebat dacă doctorița o citise, ori era acolo la vedere pentru pacienţi, ca să înțeleagă de ce sunt ținuți în cabinet doar cinci minute. M-am gândit însă imediat la o paralelă cu arta picturii. Ca să poţi realiza în cinci minute pe pânză ideea ta în bune condiţii tehnice şi conceptuale, ai nevoie de mulți ani trudnici de învățătură şi inspirație. 

Arta propune multe falsificări, transgresări ale realului în ipostaze conceptuale; da, dar o face pentru a se salva de facilul înțelegerii, pentru a nu obosi percepția, atât cât este ea.

„Urletul” persoanei de pe podul lui Munch nu este menit să sperie podul, ci să ne avertizeze pe noi că trecerea peste abisul neantului este extrem de periculoasă fără balustrada din dotarea personală.

Se împlinesc cinci luni de când expun la Bucureşti douăzeci de tablouri şi, în sfârşit, o persoană necunoscută a afirmat că i-a plăcut un tablou; ce să cred, că tablourile sunt ratate, ori eu sunt ratat ca pictor? Mi se pare mai acceptabilă cea de-a doua variantă.

Când pictez, simt că dau gândurilor numele culorile apărute pe pânză, lărgind la infinit „domeniul de experienţă” al simțurilor călăuzitoare.

În fond, aforismele mele sunt strigătul ornamental al unui fachir care-şi cântă în afară durerea pe care o suportă pe dinăuntru. 

Pictez nu pentru a face tablouri, obiecte de uz estetic, ci pentru a cunoaşte fenomenul pe dinăuntrul său, de a fi în vizită la pictură ca artă; mă las consumat de admiraţie şi de dificultate, căci nicicând nu m-am simţit un om talentat, ci doar unul chemat.

Fiind la peisaj concentrat asupra motivului din fața mea, nu o dată m-am simţit privit cu reproș de golul din spatele meu, fiind nevoit să mă întorc pentru a reface jumătatea de lume nevăzută.

Inspirația are legătură cu instantaneitatea percepției, pe lângă dispoziția mentală a creatorului – contemplație inspirată.

Fiecare artist adevărat face voluntariat la talentul său.

Arta noastră este rentiera culturii noastre.

Când îți pui întrebarea dacă mai este ceva de înţeles, citeşte-l pe Kafka şi îți vei recupera neputinţa de a controla sensurile.

În loc de a deveni o eminenţă cenuşie, am devenit una violet – culoarea mea preferată, culoarea umbrei colorate.

În unele dimineţi mă trezesc ca să scriu, în altele, scriu ca să mă trezesc.

Artistul este gata să se despartă de soarta lui, doar pentru a face precizări majore în cea mai mare dintre enigme: acea a transhumanței sufletului.

Orice artă își are gangul ei.

Nici o pictură nu poate reda o culoare care nu există, dar merită să te apuci de artă dacă nu asta îți dorești?

La şah, dacă nu ştii mişcarea următoare, pierzi – în artă câştigi, trebuind să o inventezi.

Copiii gustă fără restricții arta modernă, abstractul fiind mai aproape de izvoarele vieţii.

O pictură fără un pic de violet este ca o viață fără eternitate.

Gestionarea răspântiilor este succesul în şah – în pictură este inventarea lor.

O spun pe ascuns şi ruşinat: pentru mine sărbătoarea este fără de sfârşit și nu numai pentru că mă obligă la veleitatea de bufon, ci pentru că am cunoscut iubirea şi arta și pentru că am un scop – să-mi asum întreaga vinovăţie pentru fericirea avută şi-n plus, perspectiva nebunească de a şti că „seara târziu soarele încă mai străluceşte”.

Dacă l-aş picta vreodată pe E. Cioran, l-aş face gol puşcă, amintindu-mi de ce mi-a spus la Paris după ce ne-am îmbătat cu ceaiul din plante – că una dintre distracțiile lui este să se privească în oglindă gol, sperând să vadă un candelabru ca acelea de la Versailles, dar din care să lipsească o singură lumină. Aceea a privirii lui – Doamne, ce dor îmi este de el!

Prima mea iubire a fost o apă curgătoare, un râu pe malurile căruia am copilărit și întinerit – Mureşul m-a făcut şi pictor şi poet şi numai cu amintirea lui mă mai pot răbda pe alte maluri.

Consimt că „sufletul omenesc este nemuritor”, dar aşa cum este aerul pentru plămâni, mereu alții care îl respiră, ori aşa cum este arta pentru pictorii mereu alţii, dar vinovaţi de a fi dat viaţă. Un pumn de aer și de vocație și ne aflăm deja pe marginea celei mai comune dintre gropi, înfășurați în acel drapel invizibil, giulgiul unei autenticități, clipă măsurând în ceasul eternităţii inevitabilul de a fi om.

O, dacă cu aş fi ştiut de la început că sunt de-adevăratelea, că nu visez, ci nu doar mă visez, nu m-aş fi trezit adormind în pictură ca într-un hamac cu sfinții ghimpi ai sensului mereu amânat.

În ziua orbirii mele, cărțile mă vor citi, malurile mă vor picta şi iubita mea va vedea pentru mine tot ce am văzut eu până atunci pentru ea; va avea treabă, nu glumă! Iar eu voi putea oare să mă plâng?

Mirare – de ce am stat eu atâtea ore pe un câmp, dacă nici măcar nu am pictat! Chiar, de ce? (…) Şi toate acestea toamna, când ultima lumină blândă îmi aminteşte de tot ceea ce nu sunt și de toate pe care nu le-am avut; când mă aflu adăpostit, în sfârşit, pentru câteva ore în casa de văzduh a impresiei că exist.

Cum am trăit eu? Exact aşa cum o spune Claude Bonnefoy, „între viaţă şi vis”; azi, când sunt un profesionist al visului, am impresia uneori că viața e în altă parte; încerc să ajung la aceasta prin artă și iubire.

Ascultând „Adagio” de Tomaso Albinoni, am putut afla că nu numai viaţa consolează moartea, ci şi moartea consolează viaţa!

_____________________

Tiberiu Cercel, Scrieri despre artă și iubire, editura Eikon, București, 2022, 224 de pagini dintre care 138 de ilustrații, format 17×24 cm.

Lansarea cărții „Scrieri despre artă și iubire” la Târgoviște, în cadrul salonului editorial „Ion Heliade Rădulescu”, 11 septembrie 2022. 

Tiberiu Cercel s-a născut în 1939 la Arad, unde a absolvit școala generală și liceul. A urmat Facultatea de Arte Plastice a Universităţii din Timişoara. După absolvire, a devenit profesor de desen la Galaţi. În 1970 este cercetat de securitate, acuzat că a acționat ca „dușman al poporului” și arestat. După acest episod, se stabilește la Târgoviște, unde ajunge muzeograf la Muzeul Judeţean Dâmbovița, cu specialitatea artă cultă şi artă populară, fiindu-i interzis să mai predea în şcoli ori să activeze în instituţii de cultură. În 1985 primește acceptul de a activa ca profesor de pictură la Şcoala de Arte „Octav Enigărescu“ din Târgovişte. În 2011 i se conferă din partea municipalității târgoviştene Diploma de excelenţă pentru contribuţii aduse în domeniul picturii. Între 1968 și 2004 a avut treisprezece expoziţii personale de pictură, grafică şi artă decorativă, primind premii naţionale pentru creaţie. Are lucrări de artă în colecţii de stat şi particulare din România, Franţa, Anglia, Olanda, Germania, Rusia şi S.U.A. Debutează ca publicist în 1980, în revista „Familia“, cu poeme şi grafică. Publică după 1990 panseuri, poeme, aforisme, eseuri şi dialoguri culturale în ziarele „Dâmbovița”, „Glasul cetăţii“, „Realitatea Dâmboviţeană“, „Legea lui Ţepeş“, „Jurnal de Dâmboviţa“. Realizează emisiuni de cultură la posturile de radio „Antena 1” şi „Minisat”, Târgovişte. Debutează editorial în 2000 cu volumul „Decantări Spirituale“, după care mai publică alte paisprezece volume, cel mai recent fiind „Scrieri despre artă și iubire”, Eikon, 2022.

________________

Fotografia de articol reproduce tabloul „Înserare” de Tiberiu Cercel, despre care pictorul a scris: „Seara târziu – să fie cei 83 de ani? – soarele încă mai strălucește”. A urmat un mic tablou emanat de această carte despre Picasso scrisă de Genevieve Laporte. Tiberiu Cercel, 11 septembrie 2022 

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Global, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” - editura Vremea, 2022, „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

Breaking news. Primul campionat mondial de șah corporate are loc în noiembrie!

BREAKING NEWS! PRIMUL CAMPIONAT MONDIAL DE ȘAH CORPORATE ARE LOC ÎN NOIEMBRIE ! Federația Internațională de Șah are bucuria de...

EURO 2020 între bucurie și tristețe

Mai sunt puține partide și vom cunoaște noua campioană europeană la fotbal seniori. Încercând încă de pe acum o sumară...

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XV). „Revista de Șah trebuie să își termine viața…”

Opt pagini are revista nr. 17/ 1 septembrie 1926, la care se adaugă cele patru coperți. În deschidere, revista...
promovare onlinespot_img

Fraza de deschidere în basmul românesc

Am avut mai multe ocazii de a cunoaște importanța formulei de deschidere. În presă, este bine să începi relatarea...

Afară-i vopsit gardul …

Când mi-am dus copilul la școală, la clasa pregătitoare, pluteam alături de el pe un norișor pufos doldora de...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi