Trebuie să-mi mărturisesc tristețea în fața perenității a două tipuri de manifestări publice destul de agresive și de ofensatoare. Pe de o parte, există aleșii, cei umpluți de certitudini. Ei se simt egali doar cu cei pe care-i consideră plini de aceleași adevăruri de-a gata ca și ei; la ceilalți, rasa inferioară, se apleacă, suveran și condescendent, să-i învețe. Nu înțeleg, nu se lasă convinși? Vina-i a lor, încuiați îndărătnici ce sunt! Aleșii nu au niciodată îndoieli. Nu te înțelegi cu ei decât dacă ești de acord cu ei; iar dacă le-ai dat dreptate o dată, încep să îți vorbească doar în predici. Altfel nu poate apărea nicio punte comună de comunicare; practic, cu ei nu poți purta un dialog. Raportarea la ei e doar de la novice la inițiat. N-ai să-i auzi vreodată spunând „nu știu”. Doar ce spun ei este corect. Doar ei impun și interpretează tradiția, ba chiar pot susține, în unele situații, că doar ei știu ce vrea și cum gândește Șeful cel mare, Dumnezeu. Se cred permanent în cruciadă, îi amenință pe necredincioși, îi admonestează pe tineri și-i împarte pe oameni în drepți și păcătoși. Mai ales păcătoși, pe care îi condamnă și îi disprețuiesc.
De cealaltă parte, sunt talibanii de stânga, care ridiculizează orice act de credință. Pelerinii sunt pentru ei „pupători de oase”, botezul e ritual primitiv care pune în pericol viața copilului, bisericile sunt tot atâtea spitale lipsă. Exact ca pe vremea demascării dușmanilor poporului, pentru ei preoții sunt șarlatani care pun taxe pe credulitatea oamenilor. Și ei au certitudinile lor inflexibile: toate semnificațiile religioase sunt goale, nu trimit la nimic, n-au nicio valoare. Lasă că nu pot concepe ceva din ideea de transcendență, dar nici măcar nu cred că omul poate umple cu sens constructul religios pe care eventual și l-a creat singur în dibuirile lui. Cea mai mare enigmă pentru ei e poate propria lor bunică atunci când se închină – dar nu prea au timp să mediteze la asta pentru că trebuie să posteze pe facebook fotografia mașinii din care iese popa. Deși nu trăiesc sub imperativul adevărului revelat – scuza eternă a inflexibilității credincioșilor – vigoarea intransigenței lor e aceeași cu a credincioșilor.
Și unii, talibanii de stânga, și ceilalți, talibanii de dreapta, au însă lucruri în comun. În treacăt, le-am menționat deja. Pe de o parte e zelul misionar, urgența convertirii oilor rătăcite, repede schimbată în înfierare și jignire dacă subiecții opun rezistență; de cealaltă parte sunt convingerile inflexibile, rezultate din suspendarea gândirii ținută voluntar la distanță de îndoială. Primul izvorăște din cele din urmă, avântul misionar irepresiv din certitudinile însușite pe nemestecate. Poate din acest motiv, din cauza asemănării care îi leagă în mod indirect, talibanii nu se atacă în principal între ei, ci vizează mai cu seamă corpul social mare. Care, cu îndoielile lui, nu are decât să-i îndure și pe unii, și pe ceilalți.
______________
Foto: Arhiva autorului
