Am auzit recent o comparație frumoasă legată de perioada pandemică; îi aparține lui Theodor Paleologu, care a spus într-un interviu televizat că asociază ultimul an marcat de pandemie cu traversarea deșertului, care e o formă de postire, de trecere printr-o perioadă de rețineri și lipsuri. „E un post mai lunguț”, a spus el.
Eu aveam o altă percepție, deși și pe aceasta o găsesc atractivă. Mi s-a părut tot un fel de traversare, dar pe sub apă; un fel de îmbarcare într-un submarin, unde ritmurile sunt mai măsurate din cauza spațiului redus, într-o vreme în care pe-afară trece furtuna.
Comparația mea a primit o confirmare indirectă de Paște. Parcă niciodată n-am văzut așa de mulți oameni în noaptea Învierii. Cineva a făcut o statistică și a susținut că au ieșit la miezul nopții, la Înviere, aproximativ 1,7 milioane de oameni. Au ieșit toți parcă din submarinul pandemiei ca să se vadă la față și la suprafață. Deși era noapte, păreau toți cu ochii mijiți de un soare la care nu se uitaseră demult. Au ieșit tineri și bătrâni, credincioși și necredincioși, veseli și triști deopotrivă.
În fotografie e marea mea de oameni văzută în noaptea Învierii la mănăstirea Cașin din București. Prevăzătoare, autoritățile închiseseră zona la sute de metri de biserică, pe direcția tuturor arterelor rutiere afluente. După slujbă, submarinul pandemic s-a scufundat la loc. Pe la unu noaptea, când am plecat și eu, doar câteva urme de umezeală mai erau din loc în loc.
_____________
Foto: Arhiva autorului
