Așadar, se poate. E pandemie, dar muzeele sunt încă accesibile, spre deosebire de perioada stării de urgență – cel puțin cel pe care l-am prins eu, deschis și primitor, al fostei reședințe a lui Alexandru Vlahuță, aflată la doi pași de Focșani.
Era în prima dimineață din această toamnă în care am văzut ochiuri de băltoace înghețate. Am virat la dreapta, pe drumul dintre Focșani și Râmnicu Sărat, cu puțin înainte de intrarea în Dumbrăveni. După nici trei sute de metri, am dat de o casă cu etaj, renovată, purtând o rochie de frunze galbene. Impresia de îmbrăcăminte era dată de stejarul impresionant din curte, care proteja și ecrana casa cu coroana lui imensă.
Am intrat și am făcut turul cerdacului, cu podele din lemn, larg și deja promițător pentru umbra pe care o va oferi iarăși la vară. Casa e înconjurată de o curte largă care, am aflat ulterior, fusese și mai întinsă pe vremea lui Vlahuță. După o vreme, am fost reperați prin incintă de ghidul muzeului, care se adăpostise de frig într-o cameră de serviciu separată. A venit, afabilă și reținută în același timp, ne-a făcut controlul obligatoriu de temperatură, ne-a ajutat să ne dezinfectăm mâinile și ne-a rugat să purtăm niște botoșei de plastic de unică folosință.
Doamna ne-a explicat de la început că la origine, casa fusese zestrea celei de-a treia (și ultima) soții a poetului. Turul circular al reședinței, în care cei doi au stat începând cu primul deceniu al secolului trecut, începe cu o cameră cu fotografii și cărți care i-au aparținut scriitorului: „atlasul geografic comentat” care e opera lui cea mai cunoscută, România pitorească (1901), singurul său roman, Dan, apărut în 1894, paginile de istorie romanțată Din trecutul nostru (1908) și alte câteva volume. Din fotografii se vedeau chipuri cunoscute, al lui Caragiale, al lui Gherea, ale lui Iorga, Goga, Delavrancea sau Gala Galaction, amici pe care Vlahuță îi primise în conacul familiei. M-am gândit involuntar cât de „grupați” au murit unii dintre ei, Vlahuță în 1919, Delavrancea cu un an înainte, Gherea cu un an mai târziu. S-ar adăuga aici și Coșbuc, în 1918, și l-aș pune și pe Maiorescu, în 1917. Caragiale s-a grăbit puțin, n-a mai prins zbuciumul energofag al primului război mondial, care adusese România la un moment dat în pragul disoluției. Vlahuță și marea majoritate a prietenilor lui au fost, în anii neutralității, de partea unei implicări în război alături de Antantă, dar pe aproape tot parcursul lui 1918 – anul dezmembrării, dar și al refacerii și al unirii – opțiunea aceasta a părut extrem de nefastă. Vlahuță însuși a trebuit să plece de acasă și să ia calea Moldovei, unde s-au refugiat mulți intelectuali după ce Muntenia a fost ocupată de germani. Și a făcut-o cu „docarul” și „carul de bejenie”, aflate și ele în muzeul de lângă Dumbrăveni, în care ar fi pus doar tablourile lui Grigorescu.
„Mobila pe care o vedeți”, ne-a spus ghidul, „i-a aparținut familiei Vlahuță”. Este o mobilă din lemn masiv, recondiționată probabil. O piesă de epocă impresionează încă de la intrare prin finețea figurinelor și motivelor sculptate pe el. Te întrebi cum de a scăpat de atâtea tentative de jaf pe lângă care a trecut, începând cu primul război mondial și ocupația germană și terminând cu o altă „ocupație”, cea comunistă.
O altă surpriză a fost „firida” de rugăciune adiacentă camerei matrimoniale. În loc de baie sau de dressing, cum se obișnuiește în zilele noastre, Vlahuță avea în dormitor un „mic paraclis”, cum a spus ghidul, o odăiță de doi metri pătrați, în care sunt expuse icoanele la care s-a închinat și biblia din care a citit. Un fel de inimă a conacului.
La etajul construit în 1905, prin extinderea casei cu un corp nou de clădire, am găsit o altă surpriză: camera de lucru a scriitorului, în mijlocul căruia era o mașină de scris. „E o piesă veche, de peste 150 de ani, la care Alexandru Vlahuță și-a elaborat manuscrisele”, a comentat ghidul.
A fost un moment în care involuntar mi-am amintit de fastuosul The Morgan Library & Museum din New York. Cele două așezăminte nu au nicio legătură, ca semnificație, conținut și concept, și totuși această mică verigă, o mașină de scris de producție americană, este pentru mine ca un fel de pivot între amintirile rămase de pe urma lor.
La plecare – să tot fi fost ora 11.00, într-o duminică – am constatat cu surprindere că nu fuseserăm singurii vizitatori ai muzeului în ziua aceea: înaintea noastră, cineva scrisese și el în cartea de impresii. Ne-a condus până la mașină Tomiță, motanul aciuat la muzeu chiar în anul centenarului morții lui Vlahuță, și care a făcut cu noi tot turul muzeului. Înainte de a porni, m-am întors repede la doamna ghid să îmi confirme: e acesta stejarul la care se uita și Vlahuță când ieșea în cerdac?
– Oho, stați liniștit, și el, și alte generații de dinaintea lui au făcut-o! a venit răspunsul.
Am plecat. Acum recitesc scrisoarea lui Vlahuță despre fericire. E adresată fiicei sale și e reprodusă în muzeu. Sper să se vadă bine și aici, pe site.
