Unul dintre cei mai apreciați muzicieni ai lumii este un român. Unul dintre cei mai titrați dirijori au lumii este un român. Cristian Măcelaru, violonist timișorean, ajuns în Statele Unite al Americii, a avut o evoluție fulminantă, a condus mari orchestre pe toate continentele, iar acum este dirijorul principal al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical și dirijor al Festivalului de Muzică Contemporană Cabrillo, California, Director Artistic și Dirijor Principal al Orchestrei Mondiale de Tineret. Cristian Măcelaru a fost laureat în anul 2020 al Premiului Grammy. Cu un patriotism constructiv se gândește cu bucurie la România, promovează cultura română și revine cât de des poate pe scenele de „acasă”. La începutul lunii martie 2021, Cristian Măcelaru a fost prezent pe scena Ateneului Român, într-un concert desfășurat din păcate fără spectatori, un concert transmis la radio și pe internet, în care a prezentat împreună cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu” două opusuri de Ludwig van Beethoven: Concertul nr.4, în Sol major pentru pian și orchestră, solist Daniel Ciobanu și Simfonia a III-a în Mi bemol major, Eroica. Am avut bucuria să-l întâlnesc și să constat încă o dată că modestia caracterizează marile valori.
-Ce înseamnă să fi muzician?
-Pentru mine a fi muzician este viață, în sensul că absolut tot ce mi se întâmplă este din perspectiva artei, din perspectiva muzicii. A fi dirijor este de fapt forma în care sunt acceptat ca să-mi exprim întelegerea pe care o am pentru artă, pentru muzică. Este modul prin care pot să împărtășesc această dragoste de frumos.
– Ați început studiul muzicii la Timișoara ca violonist. Ce v-a determinat să faceți primii pași spre muzică?
-Părinții mei au avut influența cea mai importantă deoarece ei fiind muzicieni amatori și iubitori de muzică și-au dorit ca toți din familie să cunoască muzica și să fie iubitori de artă. Ei ne-au inspirat pe toți copiii să facem acest pas.
-Știu că v-ați născut într-o familie cu zece frați și toți studiau arta muzicală. Care era atmosfera într-o familie atât de numeroasă?
-Sigur este o combinație foarte frumoasă între un haos constant și o organizare foarte necesară ca să se poată ajunge la posibilitatea ca toată lumea să își găsească locul și identitatea în contextul acesta familial. A fost foarte frumos deoarece având o familie numeroasă, ne încurajam întotdeauna, iar dragostea și sprijinul familiei te copleșește. Zece copii studiam, iar fiecare colț din casă era folosit ca și o sală de studiu. Cred că pentru mama era cel mai dificil deoarece auzea aceleași studii și concerte zi de zi, în fiecare an, la fiecare trecere prin camere și putea sesiza evoluția fiecărui copil.
-Ce v-a determinat la 17 ani să vă stabiliți în Statele Unite ale Americii?
-Am vrut ca să descopăr feluri noi în care să pot să învăț muzica. M-am dus în America pur și simplu din dorința de a aprofunda studiile muzicale. Nu am avut niciun alt motiv. Dorința mea era să mă duc, să studiez, să ajung la o școală care să-mi ofere nu numai un profesor extraordinar, dar și resursele necesare ca să pot să mă dezvolt mai mult, iar apoi ideea era să mă întorc în România.
– V-aș ruga să vă amintiți de acel moment din anul 2013 când l-ați înlocuit pe Pierre Boulez la pupitrul Orchestrei Simfonice din Chicago. Acel moment a fost scânteia care a făcut ca o carieră extraordinară să explodeze?
– Știți cum se întâmplă de foarte multe ori în viață, nu ne dăm seama de importanța unui moment. Eu colaborasem la Philadelphia cu unul dintre directorii artistici ai Orchestrei din Chicago. Eram dirijor asistent, iar el a rămas plăcut surprins de felul în care am colaborat cu el. Maestrul Boulez s-a îmbolnăvit cu o săptămână înainte de concert, iar acel director artistic a spus că ar trebui să dăm șansa unui dirijor tânăr care crede că merită. Am fost sunat în ultimul moment să vin și să dirijez acele concerte. Am spus imediat da, mai ales pentru faptul că repertoriul pe care trebuia să îl dirijez era un repertoriu considerat de mulți foarte dificil, dar în care eu m-am simțit foarte confortabil. Am spus că nu am ce să pierd. E un repertoriu pe care-l cunosc foarte bine și m-a atras și faptul că maestrul Boulez era în Chicago, nu putea să vadă cu singurul lui ochi bun, era aproape orb temporar, dar putea participa la repetiții. Ce oportunitate extraordinară să pot să învăț de la maestrul Boulez. În timp s-a dezvoltat o prietenie. M-am reîntors la dânsul cu partituri, cu întrebări despre dirijat și acest lucru a fost cel mai important lucru care a rămas din întâmplarea de la Chicago.
-Ajuns în Statele Unite nu ați abandonat vioara, ci ați devenit cel mai tânăr concert maestru din istoria Orchestrei din Miami. La 19 ani ați debutat la Carnegie Hall. Totuși ce v-a determinat să vă ridicați de la primul pupitru și să preluați bagheta dirijorală?
-Când am plecat din România chiar nu mă gândeam absolut deloc să devin dirijor și vioara era de fapt singurul lucru care mă fascina. Dar când am ajuns în America am avut experiența de a cânta în câteva orchestre de tineret, orchestre foarte bune și pur și simplu m-am îndrăgostit de repertoriul de orchestră. De la nivelul primului pupitru mi-am dat seama că există multe momente în care deciziile pe care dirijorul le ia poate nu sunt deciziile pe care le-aș lua eu față de ceea ce înțeleg că își dorește compozitorul, iar acest lucru a devenit tot mai important pe parcursul dezvoltării mele de muzician până când m-a împins pur și simplu la a încerca eu să dirijez. Colegii au fost surprinși căt de ușor înțelegeau ceea ce doream să transmit. A urmat o perioadă de mulți ani în care am studiat dirijatul, dar totul a pornit din dorința mea de a încerca să arăt că totuși ceea ce a spus compozitorul e mult mai important decât o interpretare personală.
Premiul Grammy – „o mare surpriză, dar și o bucurie enormă”
-Cristian Măcelaru în anul 2020 ați obținut un mare succes – Premiul Grammy. Cum au decurs înregistrările? Cum v-ați simțit când ați aflat că sunteți câștigătorul unui premiu atât de important?
– E adevărat, am obținut Premiul Grammy cu înregistrarea Concertului pentru vioară și orchestră de Wynton Marsalis. Eu prima dată am dirijat concertul acesta de vioară a fost în urmă cu 5 ani. Pur și simplu dintr-o întâmplare. Marsalis m-a rugat să citesc această piesă ca el să învețe din punct de vedere compozițional, să învețe cum ar trebui să rescrie sau să corecteze anumite lucruri și sigur, deși nu eram încă apropiați, am spus imediat da, deoarece e un artist pe care l-am admirat atât de mult toată viața, iar în acea săptămână în care am citit piesa și am discutat cu el foarte multe despre orchestrație, despre stilul în care scrie, despre notația muzicală necesară s-a dezvoltat o adevărată prietenie. După aceea am dirijat piesa cu mai multe orchestre, iar într-un final la Philadelphia a apărut ideea să realizăm înregistrări live, să vedem dacă ies destul de bune pentru a le pune pe un disc. Nu am avut timp nici eu, nici orchestra, nici solista Nicola Benedetti ca să facem o înregistrare de studio, ceea ce ar fi fost de preferat deoarece piesa e foarte dificilă, e lungă, are 40 de minute și ca să poți pune o piesă de acest fel pe un disc este nevoie de patru sau cinci zile de înregistrări în studio, mai ales că Marsalis este un perfecționist. Discul este captat din cele trei concerte live pe care le-am avut. După fiecare concert am avut 30 de minute în care să putem corecta începutul fiecărei părți, să nu se audă zgomote în sală și sfârșitul fiecărei părți, să nu se audă aplauze sau lucruri de acest fel. Deci corecturi extraordinar de mici. După acest episod nu am mai auzit absolut nimic. Aproape un an de zile nu am știut deloc ce s-a întâmplat cu discul. După aproape un an de zile mi s-a spus că a ieșit foarte bine și scoatem discul la casa Decca, lucru care m-a bucurat enorm. Apoi, într-o dimineață, foarte devreme eram în drum spre aeroport și primesc pe telefon o alertă că au fost făcute nominalizările la Premiile Grammy. Iar când am aflat noi suntem candidați pentru cea mai bună interpretare instrumentală am rămas extrem de surprins. A fost o surpriză maximă pentru noi toți. În seara când au fost anunțate premiile eram în Suedia. Era cred că patru dimineața. M-am trezit, eram singur în camera de hotel uitându-mă pe computer și când am auzit că am câștigat acest premiu a fost și o surpriză, dar și o bucurie enormă, pentru că în primul și primul rând premiul validează lucrarea pe care Marsalis a scris-o, iar în al doilea rând m-am bucurat pentru că cei care au votat au apreciat efortul pe care l-am depus.
–Cristian Măcelaru ați dirijat mari orchestre în America, sunteți dirijorul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln, sunteți directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Care ar fi diferențele de mentalitate între tipurile de muzicieni de pe diferite continente?
-În esență, în momentul în care încep repetițiile, când începe muzica, nu sunt diferențe chiar atât de mari. Sigur fiecare cultură are felul ei de a se comporta, de a trăi, fiecare societate diferă. Sunt anumite lucruri care sunt specifice culturii franceze, care nu sunt în Germania sau în America, dar pentru muzicieni în momentul în care arta este pe prim plan, aceste diferențe parcă se dizolvă. Sunt identități specifice unui muzician francez sau unui muzician din Germania, dar ideea cea mai frumoasă pentru mine este să găsesc aceste identități și să le aduc în evidență, nu să le unific sau să le șterg. Pentru mine este important să înțeleg și să încerc să clădesc pentru a forma identitatea acestor ansambluri.
-De curând sunteți și Director Artistic și Dirijor Principal al Orchestrei Mondiale de Tineret. Cum se selectează tinerii în această orchestră și cum este să lucrezi cu tinerii?
-Aceasta este orchestra în care eu am cântat când am ajuns în America și ansamblul în care m-am îndrăgostit pur și simplu de ideea de a fi parte dintr-o orchestră. Orchestra se selectează din tinerii care sunt participanți la Festivalul de vară și este o limită de vârstă de până la 18 ani. Întotdeauna mi-a plăcut să mă reîntorc, pentru că mi-a rămas în inimă această orchestră. Impactul pe care acest ansamblu l-a avut asupra vieții mele am vrut să-l împărtășesc cu alți tineri și să îi ajut să întâlnească o lucrare de Beethoven sau Mozart pentru prima dată în viață.
-Cristian Măcelaru, cât de bine credeți că este reprezentată, promovată arta românească?
– Muzica românească este foarte apreciată în lume, mai ales prin numele lui Enescu. Toate orchestrele cu care colaborez apreciază muzica lui Enescu. Un rol extraordinar l-a avut Festivalul Enescu în a promova muzica lui. Întâlnesc muzicieni, interpreți de origine română peste tot în lume, care sunt întotdeauna foarte bine apreciați. Eu spun că muzica și arta românească sunt apreciate la un nivel inferior în România. Arta are rolul de a ne da o identitate. Cred că ar trebui pus un accent mai mare în România asupra acestor lucruri. Sunt foarte mulți artiști români care ar trebui sprijiniți în România și care ar trebui să găsească o scenă, un podium, o casă în țara lor. De aceea și lucrez atât de mult cu tinerii din România, cu studenții din România pe care încerc să îi ajut să crească, să își găsească locul și să nu își mai dorească să plece din țara noastră. E adevărat eu am plecat din România să studiez, dar întotdeauna am simțit o responsabilitate să mă reîntorc și să dau înapoi ceea ce am învățat. Acest lucru îl fac continuu ca să pot să încurajez, iar generațiile care vor veni să investească în ceea ce există în România, să găsească frumusețea a ceea ce există în țara asta, în același fel în care văd că alții din afară, care nu sunt români, descoperă frumusețea în arta românească.
-Care credeți că este viitorul muzicii?
-Legat de viitorul spectacolului viu, după această criză medicală mondială, nu cred că poate nimeni să spună exact ce se va întâmpla, dar în cele câteva concerte pe care le-am avut deja, am văzut o sete atât de mare pentru publicul global de a experimenta un concert încât cred, și mă încurajează acest lucru, că va deveni o renaștere a dorinței de a fi parte dintr-un spectacol. Cred că toate artele reprezentate de spectacolul live vor beneficia de această renaștere. În această idee de a ne întâlni și de a asculta împreună se găsește o spiritualitate care ne apropie mult mai mult unul față de celălalt.
__________________
Foto: Cristian Măcelaru. Sursa: RRJones/ macelaru.com
