Stă pe raft totuși stingheră, deși e înconjurată de surate. La cei aproape o sută de ani ai ei, se ține foarte bine: coperți ferme, cartonate, foi lucioase, groase, cum cărțile tinere din ziua de azi nu mai au.
Stă pe raftul din anticariat cu lunile, sau cu anii. Din când în când, cineva o ia și o răsfoiește; cărțile vechi ar fi bucuroase să aibă părinți tineri, dar sunt puse la loc, în orfelinatul lor de pensie. Duși sunt anii de viață activă, într-o bibliotecă personală! Și ce bucurie a stârnit atunci, când a venit pe lume! Când a luat-o prima oară în mâini, autorul exulta; zburda pe stradă, zicea că trăiește una dintre cele mai fericite zile din viața lui. Și cum se jura el, că nu contează câți o vor citi, el e mulțumit că a apărut!
Poate că nu ar fi stricat puțină reclamă. Ce să faci cu un lucru bun, dacă lumea nu știe de el? Bine, până la urmă autorul nu s-a abținut, normal că a încercat să o popularizeze, cum s-a priceput și el. Au fost câteva luni de miere, între ea, cartea, și publicul de atunci. Nu prea multe, și nici în prea multe exemplare, câteva sute. Și vreo două-trei notițe de ziar, apărute cu susținerea discretă a autorului.
Astăzi are parte de modestia afișată de autor atunci; mai exact, de anonimitatea pe care el, săracul, nu avea cum să o evite. La cinci lei, carte din 1936, rămâne pe raft nebăgată în seamă, în ciuda coperților, în ciuda poveștii frumoase deasupra căreia stă ca o cochilie. Asta-i soarta cărților, ce vrei, și ele ajung la o vârstă!
Foto: Arhiva autorului
