În această perioadă săracă în evenimente muzicale, o competiție inedită s-a adresat tinerilor creatori de muzică de factură cultă. Evenimentul s-a dorit a fi și un omagiu adus celui mai important sculptor român – Constantin Brâncuși, cel care a contribuit decisiv la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană și de la a cărui naștere s-au împlinit 145 de ani. La concursul Internațional de Compoziție „Coloana Infinitului” participanți din Italia, Republica Moldova și România au trebuit să se lase inspirați de opera geniului de la Hobița. Juriul, alcătuit din personalități marcante ale muzicii contemporane: Prof.Univ.Dr. Dan Dediu de la Universitatea Națională de Muzică – București, Prof. Univ. Dr. Ghenadie Ciobanu de la Academia de Muzică, Teatru și Arte plastice din Chișinău – fost Ministru al Culturii în Republica Moldova și Dr. Diana Gheorghiu, compozitoare și coordonatoare a Programului de rezidență creativă din cadrul Academiei și Festivalului ICon Arts, s-a dovedit deosebit de exigent.
Locul I a fost obținut de lucrarea „Zborul păsărilor de aur” de George Ioan Păiș, pe poziția a II a s-a plasat lucrarea „Coloana infinitului” de Andrei Petrache, iar podiumul a fost competat de creația italianului Francesco Vitucci – „Triptych”.
Acest concurs se constituie într-o adevărată rampă de lansare pentru tinerii creatori. Lucrarea câștigătoare va fi interpretată pe scenele Festivalului Săptâmâna Internațională a Muzicii Noi de la București, Ediția a XXXI-a și a Festivalului Zilele Muzicii Noi de la Chișinău, Ediția a XXX-a. Celelalte două piese premiate vor fi prezentate în cadrul Festivalului ICon Arts, Ediția a XIX-a (iulie 2021).
Iată ce a declarat câștigătorul concursului, George Ioan Păiș, cel care s-a născut în Cluj-Napoca, a crescut în Constanța și locuiește în București, fiind masterand în cadrul departamentului stil și limbaj compozițional:
-Cum vi s-a părut ideea organizarii concursului „Coloana infinitului”, ideea apropierii sincretice intre arta plastică și muzică?
-O idee deosebit de binevenită! Am apreciat întotdeauna această zonă crepusculară de intersecție a diferitelor arte, mi se pare un teren rodnic pentru creație. Sunt de părere, de altfel, că arta viitorului (și poate deja chiar cea a prezentului) este o artă sincretică, cel mai grăitor exemplu fiind arta multimedia. Enorm de multă muzică ni se ”prezintă” astăzi asortată cu un material video, cu coregrafie, ș.a.m.d. Cred că apropierea dintre arte este un lucru bun în măsura în care domeniile diferite se fertilizează și potențează unul pe celălalt, iar rezultatele sunt mereu proaspete și interesante!
-Cât de importante credeți că sunt concursurile în această perioadă pandemică?
-Cred că sunt destul de importante. Ideea unui concurs cu miză artistică este oricum una stranie – compozitorul Bela Bartok afirma „concursurile sunt pentru cai, nu pentru artiști”, o afirmație cu care nu sunt în totalitate de acord. Cu toate acestea poziția compozitorului în societate este oricum una nesigură, nebuloasă, cu atât mai mult în aceste vremuri pandemice, și cred că din această cauză concursurile pot fi un lucru bun; pentru un compozitor la început de drum, așa cum este cazul meu, chiar o posibilă rampă de lansare. În contextul în care muzica live trece printr-un repaus prelungit și (aparent) nedeterminat concursurile pot servi drept un bun imbold creator!
-Cum ați carateriza lucrarea cu care ați câștigat?
-Încă de la primele sunete m-am gândit la un adjectiv haios care cumva a ghidat întreaga lucrare – păsărească! Mereu m-a atras subtilitatea și esența formei în creația lui Brâncuși, motiv pentru care am și optat să mă inspir din păsările de aur, încercând să creez apoi o muzică foarte vizuală, foarte sugestivă. Forma aceasta stranie și cumva extraterestră a acestor păsări mi-a oferit o mare libertate imaginativă, m-a condus spre a căuta o sonoritate ușor stranie, eterică, poate chiar suprarealistă a unor păsări aparent nelumești. Este o muzică plină de sugestie și foarte încărcată de factorul vizual. Sper că aceste trăsături se citesc prin țesătura instrumentală.
-Cât de importantă este pentru dumneavoastră relaționarea, apropierea de celelalte arte?
-Foarte importantă, și cred că ar trebui să fie pentru toți artiștii. Cum spuneam și mai devreme, intersecția artelor în forma cea mai actuală de artă multimedia reprezintă, în opinia mea, viitorul; iar când spun aceste lucruri nu mă refer doar la creația artistică într-un domeniu inspirat cumva de opere ce aparțin altuia, cum este cazul și piesei mele (o muzică scrisă sub inspirația și evocând lucrarea lui Constantin Brâncuși), mă refer în mod explicit la o artă sincretică, la idealul wagnerian al artei complete actualizat în zilele noastre. În cazul particular al muzicii clasice contemporane, aș merge într-atât de departe încât să spun că arta multimedia este poate chiar un rău necesar, un mod de a atrage publicul oferind acestuia diferite ”cârlige” pentru a se agăța de creația respectivă și a o urmări și consuma în moduri diferite. Oferi publicului alte porți de acces spre a relaționa cu creația. Din acest motiv cred că o șansă crescută de a rămâne prezent în conștiința publicului o are artistul ce caută să armonizeze mai multe domenii în opera sa, sau cazul grupurilor de artiști (ca în cazul unui film unde avem de a face cu un colectiv creator uriaș).
-Cum v-ați apropiat de muzică, ați găsit modele în familie?
-Povestea mea cu muzica a fost una îmbârligată, dar da, au existat modele în familie. Părinții mei, amândoi arhitecți, au avut întotdeauna veleități muzicale, chiar dacă doar la nivelul unor pasiuni secundare: mama mea a cântat în coruri, iar tatăl meu a activat ca toboșar de jazz în diferite grupuri și formații. Una din cele mai vechi amintiri muzicale este aceea a tatălui meu demonstrându-mi un rudiment de tobe, celebrul paradiddle. Tobele au fost primul instrument muzical de care m-am apropiat cu ceva mai mare seriozitate, deși întotdeauna am neglijat studiul temeinic al instrumentului în favoarea compoziției. Încercam să născocesc ritmuri și pattern-uri noi înainte să le stăpânesc pe cele de pe partitura din fața mea. Nu am studiat muzica în școală și cred că acesta este un lucru bun, cumva pasiunea a rămas pură, ceva ce a venit din mine și nu a fost impusă de mediu.
-George Ioan Păiș aveți o biografie neobișnuită. Ati cântat rock în liceu, ați început studiile la facultatea de arhitectură, dar licența ați obtinut-o ca student la compoziție jazz muzică ușoară. Cum ați caracteriza acest slalom prin lumea artelor?
-L-aș caracteriza drept interesant, un cuvânt care aparent nu spune multe dar care mi se pare foarte potrivit. Nu știu dacă este o calitate sau un defect dar mă las foarte ușor captivat și interesat de subiecte din cele mai diferite, motiv pentru care mi-a fost și foarte greu să-mi aleg un drum universitar după liceu. Muzica a fost întotdeauna opțiunea mea principală, dar am ales arhitectura tocmai în ideea deschiderii pe care o oferă, ca însumează multe arte și domenii și, cel puțin teoretic, îți oferă o deschidere mai mare, însă nu am reușit să-mi neg dorința de a face muzică la nivelul cel mai înalt. Încă de când cântam rock în liceu intuiam cumva de existența unei lumi sonore mult mai ample, o lume ce se întinde dincolo de riff-ul de chitară și de cele trei ritmuri de tobe pe care le tot abuzam. Alegând muzica am crezut că am reușit să restrâng cercul, realitatea este însă diferită – chiar și în domeniul muzicii există atâtea ramuri și sub-domenii fascinante – timp și răbdare să existe!
-Ce v-a determinat să vă apropiați de compoziție?
-M-am visat mereu inventator, așa că am ajuns să inventez sunete (sau mai precis, asocieri de sunete)! Totul a fost un proces foarte firesc – de explorare a instrumentelor care existau în preajmă, de fascinație cu muzica pe care o auzeam în filmele de desene animate, de atracție față de sunetele din natură și din mediul înconjurător. Nu mă pot închipui făcând altceva. Poate să pară un clișeu, dar este o nevoie interioară ce încearcă să răzbată spre suprafață, să se materializeze în punerea împreună a unor sunete pentru a exprima ceva, a evoca ceva, a transmite ceva, a produce o stare, o idee, o atmosferă.
-Care credeți că sunt plusurile și care sunt minusurile sistemului de învățământ muzical din România?
-Nu mă pot pronunța foarte limpede în acest sens, am cunoscut doar învățământul muzical universitar, în liceu urmând un profil real. De asemenea, conservatorul a reprezentat un ideal, un țel de atins pentru mine, motiv pentru care opiniile mele sunt clar părtinitoare. Sunt convins că există metode de a îmbunătăți desfășurarea anumitor discipline, poate de a aloca niște resurse într-un mod mai inteligent, dar per total am o părere pozitivă și optimistă, poate naivă! Lucrurile nu sunt ideale, dar nu sunt nici atât de negre precum ne sunt uneori înfățișate.
-Cum vi se pare evoluția creației muzicale în România?
-Mă dezamăgește lipsa interesului publicului pentru o arie mai largă de genuri și subgenuri muzicale. Climatul muzical românesc pare foarte clar segmentat în niște sectoare ce comunică prea puțin (sau deloc) între ele, orice pică într-o zonă diferită de mainstream fiind cumva damnat la a exista într-o nișă. Cu toate acestea există foarte multă muzică frumoasă, interesantă, aș zice chiar genială în România, ce trăiește, din păcate, într-un con de umbră.
-Cum vedeți viitorul muzicii în general, ce credeți că se mai poate inventa în acest domeniu?
-Nu este nimic nou sub soare! Cred că viitorul aparține artei multimedia, iar asta include muzica. Trăim vremurile de naștere ale inteligenței artificiale și ale unor tehnologii imprevizibile, nu vreau să fac profeții artistice dar sunt optimist, cred că muzica are multe de câștigat dacă îmbrățișează aceste inovații. Dintre toți parametrii muzicii timbrul și sonoritatea par să fie regii viitorului, de la cele mai obscure micro-genuri de pop la muzica clasică contemporană, în aer plutește acest interes deosebit pentru timbralitate, pentru un univers sonor cât mai interesant (lucru facilitat de tehnologia foarte democratizată, laptop-ul fiind, probabil, instrumentul viitorului!). În același timp cred că încă există mult teren de explorat în zone mai ”tradiționale”. Poate că rezultatele nu sunt atât de palpitante sau incitante dar este, în viziunea mea, încă o formă validă de expresie muzicală.
-Cât de bine credeți că este promovată muzica românească în lume?
-Cred că încă există probleme mari de promovare a unor muzici românești foarte valoroase chiar pe plan intern. Tot sectorul cultural, de altfel, cred că are o problemă de imagine în ochiul publicului, dar nu am îndrăzneala să mă pronunț asupra unui posibil motiv pentru acest diagnostic.
-Cum este omul George Ioan Păiș, ce alte pasiuni are?
-Îmi face deosebită plăcere să gătesc și întotdeauna găsesc niște paralele între compoziție și gătit, niște paralele foarte subtile și personale și greu de articulat în cuvinte. Îmi place să joc șah, să desenez sau să mă exprim vizual, din când în când. Am o pasiune aparte pentru lingvistică și pentru caligrafie. Îmi place să cred că sunt un om înfometat de cunoaștere. Adesea sunt și un om confuz, dorința asta de a exprima și de a cunoaște cât mai mult poate să fie paralizantă, dar în cele din urmă îmi place să cred că mi-am găsit o traiectorie!
Foto: Arhiva compozitorului George Ioan Păiș
