(La rubrica „Autori contemporani”, pe care o inaugurăm cu volumul Simonei Poclid, vom prezenta cărți reprezentative ale unor scriitori cu care ne putem întâlni pe stradă, prin librării, la târgurile de carte sau pe Facebook; ale unor scriitori pe care îi putem vedea în carne și oase și cu care putem discuta și lua legătura. Cărțile proaspăt semnate de autorii descriși astfel au la această rubrică o ușă mereu deschisă. Articolele rubricii „Autori contemporani” au două părți, una de prezentare și cealaltă de ilustrare; autorii înșiși au ales prezentarea cărții, dar și fragmentul ilustrativ.)
Monștrii cu bot de catifea
În scrierea Monștrilor, m-a interesat un lucru simplu (și aproape imposibil – dovadă stând faptul că oricine poate rescrie cum dorește cartea), să pun întrebările potrivite în legătură cu ideile de vinovăție și dreptate. În clădirea atâtor societăți, cu specificul lor, din punct de vedere al culturii/artei/filosofiei și politicii, s-au perindat, rând pe rând, idei felurite despre cum lumea poate deveni mai bună pentru indivizi, ce este esențial pentru fiecare om și cum poate el să trăiască alături de ceilalți, desăvârșindu-se ori, cel puțin, să fie împlinit și lipsit de stricăciuni fără scăpare. Destinul monștrilor cu bot de catifea nu lămurește problemele omenirii, dar poate fi o cale de sondare a monstruozității și coastelor dumnezeiești, amestecate și lipite cu lut ud. După ce anumite etape ale destinului personajelor s-au lămurit, unele născându-se, altele murind, iubind sau urând, suferind, orașul imaginat, în care nu se comite nicio nedreptate, devine o agoră, iar procesul în care victima își judecă vinovatul o formă de a arăta neputința omenească în a atinge ordinea. Înstrăinarea de iubirea profundă a celuilalt duce la secătuire și trebuie să ne întrebăm de ce anume, când încercăm să diminuăm răul, el tace într-un colț o vreme, poate că și plânge, apoi izbucnește tulburător și poate arunca la gunoi o seamă de eforturi și sacrificii însemnate.
Felul în care oamenii îi privesc pe vinovați, indiferent de cine sunt aceștia, are uneori o duritate care nu ar mai exista, dacă ar vedea că și aceștia au nevoie să fie salvați. Nu trebuie, desigur, să-i mângâiem pe oamenii care fac rău ori să le mulțumim, ci să ne dăm seama, dacă nu cumva, de-a lungul anilor, suntem cu toții răspunzători de tot ce putrezește în spiritul celorlalți. Pentru fiecare bucată de rău din lume există o explicație. Putem să mergem înapoi la infinit. Vom găsi vinovatul altui vinovat și tot așa. Pare că însăși viața, cu toată durerea ei, ne stâlcește. Dacă Monștrii ridică întrebările potrivite și lasă să se întrevadă un căpătâi în aceste probleme spinoase (cărora nu le poate veni de hac un om simplu) vor decide cititorii. Pentru cel care a scris, Monștrii au fost un bilet bun pentru un drum care nu putea fi străbătut după ce viața i-a smuls tălpile. (Simona Poclid)
Fragment, Monștrii cu bot de catifea, capitolul 6, pp. 53-58
„Acum 20 de ani, când am venit în acest oraș, se comiteau tot felul de nedreptăți, dar în hazardul lăsat de vechiul Dumnezeu eram fericiți. Mulți dintre voi, mă știți ca pe bătrânul ursuz ce vinde ceasuri în piață, învârtește ace de ceasornic, se luptă cu timpul ca un nebun copilăros și merge spre casă pe același drum. Alții, de-o vârstă cu mine, m-ați văzut și-n avântul tinereții, și-mi cunoașteți poate puterea de a iubi, a trăi, a suferi, a greși și a ierta. Sunt unul dintre oamenii obișnuiți ai sorții. Nu m-a lovit nimic cumplit până acum. Am o fiică oloagă și soția mea a murit, dar nu m-am îndreptat niciodată spre Cer, să-l cert pe Dumnezeu, pentru crucea ce o țin pe spinare și o pot lăsa uneori jos. Vedeți, omul nu e Mesia, să fie bătut, hăituit și forțat să urce dealul fără întreruperi. Omul se poate așeza, își poate arunca uneori crucea, îl poate blestema pe Dumnezeu dacă vrea, îl poate abandona și poate muri. Omul este liber.
Eu nu l-am urât pe Dumnezeu și am fost un om destul de simplu, încât să-i accept încercările, mânia și iubirea pe care mi le-a arătat. Nu l-am învinuit prea mult, deși l-am întrebat adesea de ce eu și nu alții (sau nimeni) ar putea să trăiască pățaniile vieții mele.
Am fost așa cum sunt majoritatea oamenilor dintre noi. Că am fost un om roditor ori nu, un cetățean drept sau dimpotrivă, sunt lucruri pe care le veți judeca singuri, și-mi veți arunca la moarte blam sau elogiu.
Aveți în fața voastră o ființă nevinovată asemeni fecioarei din acea legendă medievală. După ce fecioara este violată și ucisă, de sub creștetul ei țâșnește un izvor curat. Tatăl îi ucisese pe vinovați și promisese ca-n locul uciderii fecioarei să ridice o Biserică. Aveți în fața voastră o fostă fecioară care poartă sămânța unui om pe care nu l-a iubit și nu-l va iubi vreodată și, voi cele care sunteți femei, și ați tremurat de spaima iubirii, gustând bucuria dragostei și împreunării cu un bărbat, veți înțelege poate mai bine ce înseamnă ca ființa ta să se contopească fără voie, într-un fel atât de pângărit. Și voi, bărbații care ați iubit și v-ați unit cu femeile voastre veți înțelege suferința fetei mele, căci știți câtă gingășie are dragostea-n ea și ce merită să primească în numele iubirii o femeie.
Voi aveți în față o copilă bolnavă, care a fost bătută și violată. Uitați-vă la sânii aceștia vineți. De abia înmuguriseră. Atinși numai de vânt și de Soare, cu ce greșiseră ca mâini spâne să-i strângă, să-i plesnească atât și să-i pângărească cu o gură stricată? Uitați-vă la coapsele acestea până adineauri neîncepute. Nu sunt niște coapse așa cum femeile au de obicei, iar genunchii ei întorși vă vor provoca o oarecare silă ori teamă. În ochii mei, nu sunt mai prejos de picioarele unei sfinte. Așa cum îi sunt și lacrimile, și brațele, și fruntea. Uitați-vă la brațele acestea slabe!
S-au încolăcit doar în jurul gâtului tatălui și a câtorva oameni care le-au fost prieteni. Gura aceasta a ei nu s-a înfruptat cu altă gură, iar ochii n-au iubit ochii unui alt bărbat, să-l slăvească, să-i ducă trupul drept ofrandă și inima paradis. Paradisul ei nu a subjugat nicio inimă încă și nu s-a folosit de vanitatea feminină, atât de la îndemână, imorală poate, dar plăcută, să-i facă pe alții să îngenuncheze înaintea ei. Ființa ei întreagă, curată și neîncepută, nu și-a lungit crăcile spre bărbatul nimănui ori spre vreun bărbat liber.
Menus nu a cunoscut dragostea încă, dar a trăit una dintre cele mai cumplite dureri pe care o fecioară le poate căra; să-și piardă pentru totdeauna trupul curat, să-l vadă sfârtecat de cel mai atroce iad din inima unui alt om, să-și piardă pentru totdeauna nădejdea și speranța împlinirii unui vis pentru care ființele sunt aruncate pe Pământ; să iubească-n libertate și-n frumos, fără să ducă acest întuneric într-o parte a ființei.
Întunericul abătut asupra ei va fi mai greu și va merge mereu prin viață pe o parte, ca și cum ar fi un copac înclinat. Voi nu o veți vedea, dar eu? Eu mă voi apleca asemeni ei, să nu-i las și ultimele crăci verzi să se sprijine pe pământul rece și să putrezească. Voi nu va trebui să o priviți în fiece dimineață-n ochi și când aceștia vă vor întreba de ce, nu va trebui să găsiți un răspuns. Când noaptea va coborî, întunericul vă va liniști și veți dormi cuprinși de vis. Eu îmi voi vedea mâinile lucind de întâiul sânge și mă voi întreba dacă era mai bine să nu fi existat pe Pământ. Ce drept aș avea eu însă să mă gândesc la inexistența ei? Cum să șterg atât de ușor cu radiera o viață care nu-mi aparține în niciun fel, ci doar mi-a fost pocal de fericire și mântuire?
[…]
Haideți, așezați-vă în locul meu. Vă dau cizmele mele. Sărutați fruntea Menusei și spuneți-i ceva. Strângeți-mi mie mâna și povățuiți-mă. Voi care sunteți mai tineri decât mine și credeți în orașul în care nu se comite nicio nedreptate, spuneți-mi de ce nedreptatea i s-a întâmplat tocmai ei? Vă întreb, nu este mai onorabil oare să mori în aceste circumstanțe, când ești un tată atât de neputincios în fața fiicei tale bolnave?
Haideți, femei tinere și bătrâne, dezbrăcați-vă și așezați-vă lângă Menus pe masă. Înveliți-vă cu cearșaful alb și uitați-vă la trupul pângărit. Nu vă fie rușine, nici silă și nici teamă, doar inima îi este cioburi și acelea nu vă pot răni. Haideți, femeilor, toate câte sunteți aici, așezați-vă în locul ei și spuneți de ce-n orașul în care nu se comite nicio nedreptate, Menusei mele i-a fost mânjită toată ființa?
Oh, voi, făuritori ai dreptății, netrebnicilor, unde sunteți acum? Să-mi vorbiți despre dreptate? Și despre perfecțiune? Și despre iertare? Unde sunteți, mișeilor? Prin ce cotlon vă ascundeți hoiturile? Veniți să vă smulg vouă inima din piept dacă pe vinovat trebuie să-l iertăm și să-l lăsăm în libertate, așa cum propovăduiți! Veniți să vă siluiască pe voi iadul, dacă ceea ce i s-a întâmplat fiicei mele a fost doar o greșeală regretabilă, așa cum mi-ați spus.
Oh, făuritori ai tuturor stricăciunilor și ororilor, de ce nu vă arătați, ca să vedeți că răul există și trebuie smuls din rădăcini? De ce nu vă arătați colții stricați cu care ați mușcat din viețile tuturor, știind că oamenii nu pot fi aidoma zeilor buni? Nebunilor! Și zeii erau mânioși și orgolioși. Cum le-ați pretins oamenilor dreptatea lui Dumnezeu? Cum v-ați crezut Dumnezeu, capabili să uscați bubele și să prefaceți apa-n nectar?”
