OpiniiLa sfârșitul zileiSertarul cu aplauze, varianta ProTV

Sertarul cu aplauze, varianta ProTV

-

promovare onlinespot_img

Segmentat de revoluție în timpul conceperii, Ana Blandiana a scris un roman intitulat „Sertarul cu aplauze”. Nu știu dacă titlul are vreo legătură cu ceea ce tot ea a povestit mai târziu despre aplauzele de la radio – nu i-am citit romanul, mea culpa – dar e cert că se potrivește cu ceea ce vreau să zic.

Pe scurt, Ana Blandiana a relatat odată că înainte de 1989, strada pe care locuia, aflată în apropierea radioului public, era periodic blocată de armată. Pur și simplu, o dată la câțiva ani strada se umplea de camioane cu soldați, care coborau valuri-valuri ca într-un desant militar. Intrigată, i-a urmărit și a constatat că de fapt soldații se încolonau docili și intrau în Sala Radio. Și nu, nu era o acțiune de culturalizare a maselor, cum a crezut scriitoarea la început, ci una mult mai prozaică. Ana Blandiana povestește că a aflat că soldații – pe vremea aceea armata era obligatorie pentru toți tinerii – erau aduși la înregistrări de… aplauze, necesare la ilustrarea sonoră a materialelor radio-tv despre „realizările” de partid și de stat din epocă, și în special a discursurilor liderului suprem Nicolae Ceaușescu. Nu era o treabă simplă, detalia Ana Blandiana. Dacă mai țineți minte, când Scânteia relata despre congresele partidului, sau despre cuvântările oficiale, își întrerupea din când în când textul cu precizări de regie scrise cu italice de genul: „aplauze furtunoase, puternice” sau „aplauze îndelungate și puternice” etc. Ei bine, una-i una, alta-i alta: și aplauzele erau de mai multe feluri, pe mai multe ritmuri și intensități, cu durate diferite. Așa că nu erau înregistrări ușoare, și nici rapide. Operațiunea dura. Vă veți întreba de ce totuși se și repeta la câțiva ani. Interveneau mici inovații și în acest domeniu, apărea o nouă specie de aplauze, iar repertoriul interpretat de soldați trebuia primenit periodic. Și poate că și înregistrările se mai uzau de la atâta folosire.

Mi-am amintit de „sertarul cu aplauze” de la radio de dinainte de 1989 vizionând aseară un episod din această sagă televizată a românilor care au talent (în paranteză fie spus, o sumedenie de alte naționalități intră mai nou în această emisiune, spre întărâtarea antiglobaliștilor). În timpul emisiunii, în spatele concurenților, se văd sute de ecrane unul lângă altul, iar pe fiecare dintre ele sunt oameni care aplaudă în diferite stiluri: mai potolit sau frenetic, în așteptare sau de încurajare, în funcție de ceea ce se petrece pe scenă. Sunt tot aplauze preînregistrate, menite să mimeze entuziasmul unei asistențe presupuse a fi martore la eveniment. Ca și soldații de la radio, și cei ce aplaudă la emisiunea „Românii au talent” de la ProTV au fost la înregistrări, au urmat o scenografie explicată de vreun regizor, au stat probabil mai multe ore la o ședință de înregistrare și or fi făcut mai multe astfel de ședințe.

Nu știu de ce a recurs ProTV la „sertarul cu aplauze”. O fi vreo motivație artistică, sau o fi doar o soluție temporară la prigoana declanșată de pandemie asupra publicului în carne și oase. Ce pot observa este că „sertarul cu aplauze” are sens, și într-un caz, și într-altul, doar dacă publicul larg nu știe că aplauzele sunt fake. Dar în vreme ce telespectatorii și ascultătorii de la radio din timpul comunismului nu știau că aplauzele sunt false, în prezent cred că doar o minoritate nu își dă seama că „publicul” de la ProTV este orb, aplaudă în gol și nu are nicio legătură cu ce se întâmplă pe scenă. Și nu cred că producătorii spectacolului nu realizează și ei același lucru. Și atunci, de ce au procedat așa? Să fi ajuns consumul de fake, de artificial, atât de răspândit încât să fi devenit nu doar tolerabil, ci chiar indicat și natural? Este o explicație care ar putea avea sensul ei; în definitiv, așa este și în cazul scenetelor de comedie cu Benny Hill, când pe fundal se aud hohotele de râs ale unui public pe care nu-l vede nimeni, dar care, se presupune, le vizionează de undeva, din umbră. Și nimeni nu mai obiectează la ele. 

_______________

Foto: Imagine din timpul unei ediții a emisiunii „Românii au talent”. Sursa: romaniiautalent.protv.ro

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Globa, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (VII) Sonetul șahului

De la spectrul dispariției la dublarea frecvenței. Revista anunță în ultimul său număr din 1925 că începând cu anul...

Scorpionul și broasca – o poveste despre afaceri

O fabulă veche interpretată de-a lungul timpului în diverse chei. A trecut mult timp de când, tânăr fiind, încărcat de...

Arghezi și radioul

Calculam odată că Tudor Arghezi i-a prins guvernând pe toți regii României, dar și pe cei doi lideri comuniști...
promovare onlinespot_img

Cristian Preda: Politică și satiră la români

Ați remarcat probabil că rubrica „Raftul Atenei” s-a diversificat. Există acum și o emisiune online omonimă, unde ne-am propus...

Un film de sah

Aceasta postare face parte din Concursul de eseuri pe teme de sah din cadrul Festivalului de Sah Corporate Pallas...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi