O imagologie intuitivă, rudimentară poate, ar defini țara drept un teritoriu care-și are esența în centru; cu cât călătorești mai adânc spre miezul ei geografic, cu atât dai de o concentrare etnică mai pronunțată, mai pură. La periferii, populațiile se mai amestecă, etniile se întrepătrund precum culorile când se învecinează și se ating. Dar în nucleul țării, în mijlocul ei, trebuie să se regăsească – trăim noi cu impresia – expresia cea mai fidelă, mai reprezentativă, a locuirii unui popor într-un anume teritoriu.
Iată însă că în cazul României, o astfel de imagologie nu se confirmă. În miezul ei geografic, în curtea comună din spate a Moldovei, Munteniei și Transilvaniei, nu trăiește o populație românească. Ba mai mult, miezul României are acest profil etnic de sute de ani, un profil format odată cu cel înconjurător românesc. În centrul României nu locuiesc „românii cei mai verzi”, ci secuii.
Este adevărat că la acest gând m-a dus lectura unei cărți despre istoria secuilor scrisă de profesorul Gusztáv-Mihály Hermann. Dar aici sunt două observații de făcut. Una, formală, privește delimitarea autorului de o astfel de impresie. Gusztáv-Mihály Hermann nu e interesat în niciun moment de o asemenea simbolistică a centrului, cartea lui e una directă, cu minime pretenții de popularizare pe un fundal de abordare mai degrabă academic. Referirea la imagologia centrului geografic îmi aparține și e probabil tributară unui anume soi de discurs istoric. Cealaltă observație e legată de interpretarea constatării privind caracterul alogenic al centrului românesc. Ceea ce putem numi românism nu are de suferit din acest fapt. Ba mai mult, cred că are de câștigat, cu condiția să și-l asume. Nu e de ignorat, și cu atât mai mult de lepădat, să poți îngloba în profilul tău de țară o istorie atât de bogată, de îndelungată și de interesantă precum cea a secuilor. Iar cartea lui Gusztáv-Mihály Hermann arată că la acest capitol, al contribuției culturale la o istorie românească a civilizației, secuii pot sta lejer alături de sași sau de șvabi.
Pe alocuri, structura volumului istoricului din Odorheiu Secuiesc aduce cu cea a unui curs universitar. El începe prin a descrie „cadrul geografic-natural” al teritoriului locuit de secui și continuă cu originea secuilor, marcată în continuare de „o competiție a teoriilor istorice”. În această privință, curiozitatea cititorilor rămâne nesatisfăcută. S-a spus, încă din secolul XIII, că secuii sunt urmașii oștenilor lui Csaba, fiul lui Attila și al fiicei împăratului roman Honorius, teorie acceptată „de peste 50% dintre secuii zilelor noastre”, potrivit unui sondaj recent citat de autor. Alții au susținut că secuii ar fi urmașii iazigilor colonizați în Ardeal. În timp, despre ei s-a mai afirmat că sunt „descendenți ai pecenegilor, cumanilor, cabarilor, avarilor, bulgarilor, ungurilor, etruscilor și chiar ai românilor”. În prezent, a sintetizat Gusztáv-Mihály Hermann, „teoriile care se mai află în discuție la nivelul cercurilor academice maghiare pot fi împărțite în trei grupuri”: teoria „descălecatului dublu”, potrivit căreia secuii sunt un val târziu al migrației avarilor; teoria originii turco-bulgare, potrivit căreia secuii s-ar trage dintr-un popor de stepă turcic; teoria originii maghiare bazată pe observația că „secuimea a păstrat, într-o stare de admirabilă acuratețe, cele mai diverse dialecte ale limbii maghiare”.
Cartea parcurge apoi, cronologic, marile etape și evenimente ale istoriei europene: Evul Mediu, Reforma, Renașterea, perioada stăpânirii habsburgice, pașoptismul, perioada dualismului austro-ungar, a României interbelice și a celei postbelice. Referirile la aspectele mai spinoase, care țin de sensibilități actuale, nu lipsesc, dar sunt făcute cu precauții și „condiții de utilizare”. De pildă, există în carte unele pasaje privind autonomia Ținutului Secuiesc. Gusztáv-Mihály Hermann explică înțelesul inițial al autonomiei, și anume că secuii, ca grăniceri de la „periferia culturii Apusului”, au beneficiat de o serie de privilegii economice și fiscale din partea feluriților lideri politici din Austria, Ungaria sau principatul Transilvaniei. Ulterior, aceste privilegii s-au măcinat și au dispărut, dar nostalgia lor, arată autorul, a rămas activă până în zilele noastre.
Dar proximitatea originilor secuilor și maghiarilor nu a reprezentat mereu un avantaj pentru primii. Gradul de autonomie al secuilor a tins să fie mai pronunțat în perioadele în care Transilvania era sub suveranitate turcească sau austriacă. Și Mihai Viteazul i-a avut pe secui ca aliați în conflictele sale cu principii unguri. Gusztáv-Mihály Hermann atrage însă atenția că în circumstanțele menționate, națiunea se definea cu totul altfel decât o definim astăzi. Tipurile de opoziție dintre secui și unguri urmau alte tipare, de „stare” și de statut, a explicat el în carte. Dar chiar și în perioada modernă, secuii nu au avut de câștigat în mod automat de pe urma asocierii cu ungurii. Autorul dă ca exemplu anexarea Ardealului de nord-est de către Ungaria, în 1940. Secuii au fost atunci priviți în general de sus de către nou-venita administrație ungurească, care nu îi considera capabili de a se organiza și conduce eficient. Cu toate acestea, Budapesta a investit în Ținutul Secuiesc în mod considerabil, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în perioada interbelică, când teritoriul a ținut de București.
***
Conform mărturiei autorului, aceasta este prima carte pe care a conceput-o și a scris-o de la bun început în română, nu în maghiară, limba sa maternă. A renunțat la etapa traducerii pentru a se transpune mai ușor în ipostaza cititorului român, căruia îi este în primul rând adresat acest volum și, totodată, căruia i se cere să privească realitățile prezentate din alte perspective decât cele cu care a fost obișnuit.
Istoria secuilor poate avea ea însăși o istorie a ei, dacă ne gândim la discrepanțele evidente dintre opiniile istoricilor privitoare la multe aspecte ale sale: originea secuilor (despre care s-au lansat uneori ipoteze la granița cu literatura științifico-fantastică sau cu teoria conspirației), mentalitățile și profilul lor psihologic, motivațiile și obiceiurile acestora etc. Crezul de la care pornește „O scurtă istorie a secuilor” este că întotdeauna trebuie să discernem între ipotezele de bun-simț și speculații, bazându-ne, pe cât posibil, pe dovezile arheologice și documentare.
(din prezentarea volumului de pe coperta IV)
_________________
Gusztáv-Mihály Hermann, O scurtă istorie a secuilor, Editura Curtea Veche, București, 2020, 176 de pagini, format 20 x 13. Include șapte file cu ilustrații.
