– … Iubiții mei frați în Domnul, acesta este motivul și nu altul. Și nu l-am găsit singur, chiar dacă îl zărisem și eu, ca prin ceața fiordurilor. Vorbeau de el și frații din Trondheim, la care am fost astă-vară. Și potrivit lor, și cei din Sarpsborg, și cei din Bergen. Vorbesc toți, de la Roma până la noi. Împărăția de o mie de ani de care a vorbit Mântuitorul s-a sfârșit. De ce nu și noi, odată cu ea? De ce nu a venit Mântuitorul a doua oară, după cum au spus Scripturile? S-a împlinit mia de ani. De ce mai suntem aici? Nu cumva pentru că am decăzut, iubiții mei? Nu cumva pentru că suntem chiar mai jos decât în starea aceea groaznică de decădere în care L-am răstignit pe Hristos, care venise să ne salveze? Nu cumva pentru că am involuat în tot acest timp, în toată această mie de ani? Nu ne-am îngrijit de învățătura Lui. Nu ne-am îngrijit de Cuvântul lăsat de El. Nu ne-am îngrijit de lumea pe care ne-a încredințat-o pentru a o primeni și a o pregăti pentru cea de-a doua Lui venire. Unde să-L fi primit pe Hristos după o mie de ani de lene și delăsare? În sufletele noastre pipernicite pe care nici Vestea cea Bună nu le-a dezbârcit? În cetățile și orașele noastre triste și searbăde? În abațiile noastre temătoare și închise? În satele noastre pe care nu le distingi de sălbăticia muntelui dacă treci în galop pe lângă ele?
Ole Lilleøren sorbea predica starețului. Nu-și putea desprinde ochii de la el și propozițiile rostite de venerabilul părinte i se ciopleau în cap, clare și translucide, precum statuetele de gheață de odinioară pe care le făcea pe când era copil.
– Dar Domnul în bunătatea Lui ne-a mai dat un răgaz. Un răgaz de care va trebui să profităm. Să facem, iubiții mei, în acest răstimp, o lume mai potrivită pentru revenirea Lui. Nu ne-a mai spus când va veni, dacă răgazul e de o mie de ani, sau mai scurt sau mai lung de atât. Dar nici nu mai contează. Să facem din fiecare clipă o lume îngrijită în care să-L primim. Să ne curățăm sufletul de noroiul păcatului. Să ne curățăm mintea de netrebuințele pământești și să o împodobim cu frumusețile cerești. Să nu trecem pe lângă nimic fără a-l curăța și înfrumuseța. Să nu trecem pe lângă copacul acesta în drum spre biserică, să nu trecem pe aleea aceasta și pe lângă fântâna aceea fără a le aranja și îngriji ca să fie plăcute Domnului, când va veni a doua oară. Să fim pregătiți, și lumea odată cu noi, de primirea cum se cuvine a Domnului, nu așa cum am făcut o mie de ani până acum, ci dimpotrivă, prin efort, muncă și iubire de frumos să Îi facă plăcere să se întoarcă la noi oricând de acum încolo. El a făcut lumea și tot ce e înăuntrul ei, noi să Îi arătăm că a lăsat-o pe mâini bune și că merită a fi răscumpărată și odată cu ea, și noi merităm să fim mântuiți. Așa să ne ajute Domnul și așa și noi să ne ajutăm pe noi înșine! Har și pace tuturor! Amin!
Starețul își flutură sutana a cruce și se întoarse în altar. Călugării murmurară o mulțumire și se întoarseră către ieșire. Numai novicele Ole Lilleøren rămase în strană și nu se mișcă până când biserica nu se goli. „Așa e”, îndrăzni el un gând prin capul rămas la predică. „Așa e”, atât putea articula, pătruns de revelație. Ceilalți frați cunoșteau puterea retoricii starețului, dar pe el îl lovi drept în frunte. Ajuns în chilie, constată cât de multă dreptate avusese starețul. Un picior al patului se clătina de multă vreme. Pătura atârna din el, jumătate pe jos. Din vatră, cenușa se revărsase peste margini, în cameră. I s-au părut urâte mai ales piesele de șah din colți de morsă pe care tocmai le sculpta pentru fratele Knud Einarsson. Atunci începu: repară patul și aranjă pătura. Puse scaunul la loc, lângă masă, fixă policioara mai bine de perete, strânse și aruncă cenușa și curăță podeaua. Apoi se apucă de piesele de șah. Privi la pionii inexpresivi, la turnurile inegale, la reginele urâte. Și iar rosti acel „așa e” din biserică. Luă o regină. Îi făcu o coroană complexă, în șase colțuri. Părul lung i se revărsă peste mantia pe care se vedeau acum motivele geometrice. Mai mult, îi făcu părul cârlionțat, ceea ce, la mărimea delicată a piesei, i-a luat două ore. Dar Ole Lilleøren avea rezerve nesfârșite de răbdare, precum ghețarul care vara se tot topește, dar nu se termină niciodată. Nu se mărgini însă la asta. Îi veni ideea să o sculpteze așezată pe tronul care nu se vede din cauza hainelor, cu mâna la obraz și fața contemplând îngrijorată ipotetica poziție de pe tablă. Sculptă cu pasiune degetele mici ale mâinii pe obrazul rotund al reginei, ochii mari, buzele ușor încordate. Spre dimineață, pe când voia să se apuce de turn, intră în chilie fratele Knud.
– Dar ce frumoasă e, făcu el, când văzu regina de pe policioară. Knud Einarsson urma să plece peste o săptămână în Irlanda, iar piesele de șah erau un dar din partea lor pentru mănăstirea din Armagh. Nu mai era rost de nicio amânare a călătoriei, intraseră deja în octombrie.
– Dar celelalte unde-s? întrebă el.
După care se uită la fața obosită a lui Ole și la turnul din mâna lui și își dădu seama că talentatul novice vrea să le refacă pe toate.
– Numai să fie gata până atunci.
Ole Lilleøren se apucă și mai îndârjit de treabă. Nu putea lăsa să plece-n lume piese de șah urâte. Le-ar fi găsit Hristos și nu-i era de el, creatorul și îngrijitorul lor, ci de lumea care din cauza lui ar fi putut ajunge pe de-a-ntregul și deodată în gunoiul iadului. Turnului îi făcu un cap excelent proporționat și cunoscutul scut de luptă norvegian. În mâna dreaptă, arcuită peste straiele de călugăr, îi puse un paloș căruia îi făcuse și un mâner. Arăta impecabil. Regilor plasați pe tron le sculptă o barbă deasă și îi făcu puțin aplecați, ca într-un gest protector, peste un sul de lege ținut pe genunchi. Fețele lor arătau concentrare, ca ale reginelor. Și într-adevăr, pe cât de preocupat era Ole să îi iasă frumoase piesele, pe atât de preocupate ieșeau fețele sculpturilor lui. Pe nebuni îi sculptă cu tiară și cu un sceptru în mână și cu cealaltă binecuvântând, ca niște veritabili episcopi ce erau. Altei regine îi desenă pe spatele tronului un model împătrit de noduri pescărești care aduceau cu banda lui Moebius. Munci mult la călăreț, unde se întrecu în detalii: hamurile, coama calului, pletele călărețului, faldurile șeii, coiful ornamentat cu douăsprezece cruci. Totul pe o piesă de cinci centimetri înălțime. De încordare probabil, reprezentarea antropomorfică a unui turn mușca din scutul așezat în față, de care se sprijinea. I se vedeau clar cei șase dinți care încălecaseră marginea superioară a scutului. Alt turn a mușcat apoi cu zece dinți. Nu îi lăsă așa nici pe pioni, care acum, după reformă, arătau ca niște borne de hotar bogat ornamentate. Pe toate le-a luat și le-a refăcut, șapte dintre ele de la zero, dintr-o bucată de fildeș rămasă neprelucrată. În total, Ole a sculptat într-o săptămână 128 de piese de șah. După plecarea lui Knud, îi trebui o altă săptămână de somn, ca să își revină. Dar starețul i-o acordă fără ca măcar să întrebe unde este fratele Ole Lilleøren. Dar la rândul lui, Ole nu știu că patru piese fuseseră oprite de stareț, acesta instruindu-l pe Knud să le spună călugărilor din Armagh că restul setului descompletat reprezintă de fapt piese de rezervă, în caz de nevoie. „Trei seturi le-ajung”, a spus starețul, binecuvântându-l pe Knud înainte de plecare.
(se dedică meșterilor din atelierul manufacturier din Trondheim în care ar fi fost sculptate piesele de șah Lewis)
Foto: Patru piese Lewis, Wikipedia/ British Museum/ National Museum of Scotland
