Reprezentările picturale din bisericile românești sunt, aș spune, de două feluri: sunt icoanele propriu-zise, transfigurări imagistice ale unor persoane care ne privesc abstract din alte timpuri și din alt timp, și sunt scene care „povestesc” întâmplări biblice sau inspirate din lecturi biblice. Dintre acestea din urmă, impresionante sunt – cel puțin pentru mine – cele care încearcă să surprindă tensiunea căderii în ispită, disperarea pierzaniei și caznele iadului. Le poți vedea în multe biserici, în pronaos sau pe pereții exteriori. Poate sunt forme dramatice și chiar extreme, dar e de spus că și ele au avut un început. Cineva s-a gândit la un moment dat să insereze narațiuni în pictura religioasă, să facă pilde vizuale, să facă pentru prima oară – iertată-mi fie îndrăzneala comparației – benzi desenate biblice. Și acel cineva a fost Rafael.
Istoricii de artă spun că prin câteva dintre operele lui, Rafael Sanzio a impus acele prototipuri care vor influența secole-n șir pictura istorică narativă de inspirație creștină; iar una dintre ramificațiile acestei influențe duce până în orientul ortodox. Sunt multe lucruri remarcabile în viața „prințului pictorilor”, cum a ajuns să fie numit la Roma în ultimii ani ai scurtei sale vieți. Aș spune doar că profesorii lui din acea strălucită perioadă renascentistă au fost Leonardo da Vinci și Michelangelo, dar, spre deosebire de ei, Rafael a păstrat o serenitate a expresiei plastice însușite de la primul său maestru, Pietro Perugino. Rafael a trăit fix 37 de ani; s-a născut și a murit în aceeași zi, 6 aprilie, de la moartea lui împlinindu-se azi 501 ani. Și se pare că a sfârșit răpus de ceea ce parcă am uitat că a existat cândva, ca expresie și ca realitate; a murit de o „gripă rebelă”.
Am ales pentru ilustrarea acestui articol una dintre cele mai cunoscute picturi ale lui Rafael, Școala din Atena. Această frescă reprezentând Filosofia ocupă un întreg perete din Stanza (încăperea, în italiană) della Segnatura, parte a apartamentelor papei Iulius al II-lea; ceilalți pereți sunt „decorați” cu imagini ale celorlalte ramuri ale culturii umaniste: Teologia, Literatura și Jurisprudența. În Școala din Atena, Rafael propune o alegorie a cunoașterii laice, a continuității gândirii platonice. El a umplut spațiul cu figuri expresive, surprinse în mișcare, care conduc privirea concentric spre personajele centrale, Platon și Aristotel. Totul este încadrat de elementele de design ale noii catedrale Sfântul Petru din Roma, pe atunci în stadiu de plan în schițele arhitectului și pictorului Bramante. Efectul frescei lui Rafael este atmosfera de calm, forță și echilibru care emană din solemnitatea cu care cei doi mari filosofi înaintează, antrenând parcă cu ei întreaga gândire umană.
___________
Foto: Detaliu din fresca Școala din Atena de Rafael, 1508-11, Stanza della Segnatura, Vatican. Sursa: Britannica.com/ Erich Lessing/ Art Resource, New York
