Aceasta postare face parte din Concursul de eseuri pe teme de sah din cadrul Festivalului de Sah Corporate Pallas Athena, Editia a II-a.
Eseul este scris de Ami Zbor
Stăteam pe marginea patului alb de spital și îl priveam, în șoc. Topit, ca un capăt de lumânare care abia mai pâlpâie, cu ochii întredeschiși, aproape transparent. “Aproape mort” – mi-a trecut rapid un gând dureros prin cap. Nu îi auzeam respirația, nici nu aveam cum din moment ce ușa salonului stătea deschisă și de pe coridor răzbătea murmurul spialului aducând mai mult a autogară decât a spațiu dedicat recuperării, dar presupuneam că respiră pentru că vedeam cum picură ritmic, agale, substanța din perfuzia atârnată pe un suport ruginit, în brațul lui bronzat. Era singur în salon în virtutea statutului pe care îl avea și a faptului că maică-mea era asistentă medicală și știuse ce să facă pentru a obține asta. Nu era absolut nimic ca în filme: nici un aparat nu bipăia ritmic, nici un monitor nu arăta nimic. Era doar un rest de om a cărui inimă se necrozase pe trei sferturi, așezat într-un pat alb, scăldat în lumina puternică a unei zile fierbinți de august care se revărsa generoasă și indiferentă în salon prin geamurile larg deschise. De afară se auzea ciripit de păsărele de prin teii parcului și, din când în când, sunetul ascuțit al sirenelor ambulanței care aducea încă un om aflat la intersecția dintre viață și moarte.
Alaltăieri, când îl văzusem ultima oară, era încă cel mai puternic, inteligent, frumos, amuzant bărbat pe care îl întâlnisem vreodată.
Nu era întrebare la care să nu poată răspunde, nu era problemă pe care să nu o poată soluționa, nu era situație la care să nu aibă replică, de multe ori acidă, nu era politician pe care să nu îl cunoască, nu era om de afaceri cu care să nu fi băut măcar un pahar de whisky. Era puternic, în plinătatea vârstei, juca tenis de două ori pe săptămână, cu șahul o lăsase mai moale că nu prea mai avea timp dar tot mai studia, în special în weekenduri, participa la ședințe interminabile, fuma numai Kent și discuta la nivelul cel mai înalt. Nu îmi spunea nimic despre afacerile în care era implicat dar când aducea banii în casă se vedea pe fața maică-mii că era de bine. Numele lui îmi deschisese uși și îmi deschisese și animozități de care nu eram conștientă.
Era cineva. Și acum era singur. Alb. Pe un pat de spital. Aproape mort. Tata.
O asistentă tinerică îmbrăcată într-un halat alb semi-transparent indecent de scurt intră ca o vijelie de vară în salon. Merse să verifice perfuzia și ochii bolnavului scânteiară. Am zâmbit pentru prima oară în ziua aceea. “O fi parte din tratament.” – m-am gândit recunoscătoare. “Hai că nu moare, cel puțin nu încă.”
– Vă rog să poftiți în cabinetul domnului doctor, mă trezi la realitate asistenta tinerică. Sunteți fiica pacientului, da?
Am încuviințat moale din cap și am urmat-o cuminte. De pe coridor venea grăbită și agitată și soția pacientului.
– Luați loc, ne pofti amabil domnul doctor. Avea o figură de om tânăr și inteligent, halatul alb îi era descheiat peste un tricou alb simplu. Am fost la un pas de moarte, vorbi el la plural, luând povara proximității morții și asupra lui. Trei sferturi din inima pacientului a murit dar am fost destul de norocoși să salvăm restul. Peste câteva zile, în funcție de cum evoluează starea sănătății, îl vom externa, dar trebuie să înțelegeți și dumneavoastră că trebuie schimbat radical stilul de viață: fără țigări, fără alcool, fără stres.
Maică-mea oftă și am crezut pentru o clipă că o să izbucnească în plâns.
– Mâncat sănătos, făcut mișcare moderat, luat medicamentele la ore fixe, continuă medicul. Feriți pacientul de supărări, de certuri, de conflicte. După un infarct de asemenea proporții speranța de viață nu este prea grozavă.
Peste o săptămână, de braț cu pacientul, ne îndreptam cu pași mărunți spre poarta spitalului. Lângă mine mergea un alt om: nesigur pe el, cu fața încă șocată, poate nu atât de iminența morții cât de brusca dispariție a tuturor așa-zișilor prieteni, partenerilor, colegilor din preajma lui. În tot timpul petrecut în spital doar unul dintre ei își făcuse apariția. Atât.
Dar șocul nu trecuse, el se părea că de-abia începea. La câteva zile după ce a ajuns acasă am observat că, pe lângă faptul că omul inteligent și cult, care fusese până mai ieri super-activ, devenise aproape o legumă, uneori exprimarea lui era foarte ambiguă, ca și când nu mai știa sau își amintea cu greutate unele cuvinte.
Stăteam la cină într-o seară și tata întinde mâna spre ceva de pe masă și spune cu un glas tremurat:
– Dă-mi … aia…
– Aia ce? mă mir eu nedumerită.
– Aia…bâiguie el.
– Solnița?
– Da, știi tu, solnița…
În spatele lui, pe etajeră, sticlea cupa de la Dinamoviada de șah la care participase…
Am devenit atentă în următoarele zile și am constatat că se înmulțeau momentele în care parcă nu își mai amintea cuvintele și exprimarea îi devenise greoaie.
Citeste mai departe:
