Am descoperit cu bucurie că Salman Rushdie a scris și o povestire în care unul dintre personajele principale este un jucător de șah. Povestirea este inclusă în volumul de proză scurtă „Orient, Occident”, apărut în 1994, iar în românește în 2005 la editura Polirom, în traducerea Danei Crăciun.
Ideea lui Rushdie din spatele personajului său este una inedită în literatura de inspirație șahistă. Un fost mare maestru, care juca de la egal la egal cu elita șahistă a lumii, suferă un atac cerebral care îi devastează creierul. Atacul i-a afectat capacitatea de a vorbi, dar nu și pe cea de a juca șah. Cu toate că avea creierul „distrus”, el se putea exprima prin șah cum altfel nu o mai putea face. Sunt oameni care la bătrânețe regresează cognitiv în mod galopant. Uită toată cunoașterea acumulată, limbile însușite, persoanele pe care le-au cunoscut. Ei revin însă la limba maternă, singura pe care încă o stăpânesc și care nu i-a părăsit și în care încă se exprimă. O astfel de limbă maternă este și șahul pentru Mecir, care continuă să creeze partide uimitoare, pline de manevre elaborate și sacrificii spectaculoase.
Atacul cerebral și urmările lui sunt însă introduse pasager în povestire, care urmărește noua viață a fostului campion și care se leagă cu vechea lui viață șahistă doar pasager. Mecir își găsește o posibilă consoartă, pe Desigur-Mary, o femeie sexagenară de origine indiană care avea și ea un defect de vorbire: în loc de „p” spunea „v”, iar în loc de „z” spunea „j”. De aici și numele românesc al povestirii, „Vajnicul”. De fapt, Mecir era paznic la blocul în care locuia și Desigur-Mary, care însă nu putea pronunța „paznic”, ci „vajnic”. Aici Rushdie continuă cu o altă idee nouă în literatura care se inspiră din lumea șahului. Între cei doi relația nu mai poate fi decât platonică, mai precis, șahistă. Mecir o învață șah pe Desigur-Mary (căreia i se spune astfel pentru că repeta la fiecare frază englezescul of course), șahul devenind modalitatea lor de a se iubi, de a-și comunica dragostea, prin împărtășirea reciprocă a bucuriilor și frumuseților jocului prin intermediul singurului canal de trăire viabil care îi mai rămăsese lui Mecir.
Atmosfera din povestirea șahistă a lui Rushdie aduce cu cea din romanul din 2009 al lui Yōko Ogawa, „Înotând cu elefantul în brațe cu pisica”. Mecir trăiește în camera lui izolată de paznic-vajnic ca și Maestrul de șah supraponderal al lui Yōko Ogawa din autobuzul dezafectat, convertit în garsonieră. Amândoi sunt descoperiți de câte un băiețandru, care le află uimiți talentul șahist. Amândoi trăiesc din fosta strălucire și glorie – până-și aleg ieșirea din scenă.
_____________
Salman Rushdie, Orient, Occident, editura Polirom, Iași, 2008, traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun, serie de autor, copertată, 224 de pagini, format 13×21 cm.
