Printr-un concurs de împrejurări recent, a trebuit să dau de mai multe ori explicații sau simple lămuriri privind felul în care se leagă șahul și cultura. Mai exact, tot invitând oameni să participe la evenimentele revistei de cultură, șah și business „Pallas Athena”, mă simțeam obligat să le vorbesc de această alăturare. Clișeul pe care ajunsesem să îl folosesc era că șahul nu e un univers închis, impermeabil la ce se întâmplă în jur, autist la cursul istoriei; ci e și el o manifestare culturală, care apare într-un context și ia culoarea locului vrând-nevrând.
Dar azi am avut revelația unei legături și mai strânse dintre șah și cultură. Mai exact, dintre șah și carte, pentru că aici, la „Pallas Athena”, ne ocupăm des de cronica de carte, de semnalarea unor noi apariții editoriale și de comentarea lor sub un anumit unghi. Și șahul, și cartea – mi-am dat seama deodată – sunt în zilele noastre un fel de clasici în viață, un fel de aristocrați într-o lume burghezo-proletară pragmatică. Căci, în zilele noastre, cine își mai permite răgazul de a învăța un joc așa de greu și complicat precum șahul? Și cine mai preferă să citească în timpul liber, în loc „să se distreze”?!
Șahul și cartea par niște personaje supraviețuinde dintr-o lume care și-a trăit gloria. Azi telefonul mobil le-a luat locul și unuia, și alteia. Trebuie să fii puțin contra curentului ca să joci șah sau să citești. Aceste gesturi au devenit acte de frondă, mici impertinențe antisociale. Cum de s-a ajuns aici? Nu știu, lucrurile se schimbă chiar și fără să ne dea explicații; uneori se schimbă fără să mai dea vreodată explicații. Știu doar că pe undeva, șahul și cartea sunt și niște victime colaterale, unul al internetului și cealaltă a unei presupuse deteriorări a rolului școlii în societate.
Nu e nimic nostalgic aici, ci doar o oarecare jenă pentru o coincidență. Vremea de aur a cărții și a șahului pare să fi coincis cu perioada comunistă. Cine tânjește după vremurile în care se citeau cărți și se juca șah pare să regrete timpurile de neplăcută amintire din secolul trecut. Dar aceasta e doar o iluzie și o vedenie. Șahul și cartea erau prețuite altfel și în partea „capitalistă” a lumii de atunci, nu doar în cea comunistă.
Înseamnă deci că revista noastră e paseistă, trăiește în trecut, e elitistă și exclusivistă? Posibil. Dar nu e trăsătura definitorie. În limbajul de azi, ea e pur și simplu de nișă. Și da, are și criterii de calitate, de raționalitate și de argument, care o individualizează. Și care se trag din felul în care se joacă șah, gândit și calculat, și din felul în care sunt apreciate cărțile, ca purtătoare de idei și experiență.
Cam acestea – sau și acestea, printre altele – adună la un loc șahul și cartea. Lectură plăcută!
______________
Foto: pixabay.com/ domeckopol
