Pe de o parte, ținând cont de vechimea șahului și de numărul mare de jucători care în timp au practicat acest sport, se poate spune că literatura despre șah este destul de săracă. Pe de altă parte, dacă începi să numeri, sau mai bine zis să-i enumeri, pe cei ce au scris despre lumea șahului, ajungi la o listă interesantă: Stefan Zweig, Vladimir Nabokov, Edgar Allan Poe, Lewis Carroll, Mihail Sadoveanu, Sergiu Than, Robert Löhr – ca să-i menționez doar pe cei câțiva care îmi vin acum în minte.
Cu toate că par amestecate, cărțile celor de mai sus au ceva în comun. Sigur, toți pornesc de la o simpatie – cel puțin, dacă nu cumva o pasiune – pentru șah. Toți lasă impresia că s-au documentat temeinic înainte de a scrie o nuvelă sau un roman despre șah și șahiști. Îi diferențiază apoi talentul și puterea narativă, inspirația și poate și șansa de a aparține unei literaturi mai mici sau mai mari. Dar cel puțin în cazul meu, există un punct pe care niciunul nu-l depășește. Șahul rămâne de fiecare dată exterior, un obiect asupra căruia se exercită documentarea și talentul scriitoricesc. La extrem, dacă înlocuim șahul cu alt sport, sau cu bridge-ul, sau cu o altă disciplină intelectuală de circulație mai mare, nuvelele și romanele lor ar putea rezista foarte bine, suscitând aceleași emoții și reflecții. Ce mi se pare că lipsește din literatura șahului este ceva scris de șahist. De scriitori intrați în pielea șahiștilor am auzit; șahiștii care devin scriitori sunt mai rari. N-am întâlnit (aproape) niciunul. Și observația rămâne valabilă dacă înlocuim scriitorii cu regizorii.
De la această regulă nu face excepție nici scriitoarea japoneză contemporană Yōko Ogawa. Și ea i-a studiat bine pe șahiști, i-a întrebat și i-a ascultat, s-a familiarizat cât mai bine cu regulile acestui joc. Se vede din siguranța cu care vorbește de intimitățile șahului. Dar pe undeva, ea pare să fi găsit o cale de a dovedi o familiaritate mai mare cu lumea șahului, una care se apropie și mai mult de raportarea practicianului acestui cult numit și șah. Nu este o cale nouă, și nici nu dată de o intuiție formidabilă a „sufletului” șahistului, ci în definitiv este o tehnică literară consacrată. Scriitura lui Yōko Ogawa prezintă o ușurință formidabilă de a introduce irealul în cotidian în cel mai firesc mod cu putință. Fără să fii în vreun fel deranjat sau contrariat, te trezești citind-o vecin bun cu un elefant care înoată în aer, cu fetița prinsă între două clădiri și cu băiețelul născut fără buze. Acțiunile lor ți se par naturale, le înțelegi pe loc, se înscriu într-o logică și într-o succesiune cu cel mai firesc aer din lume. O asemenea abordare a (i)realității face și din tabla sau piesele de șah niște prezențe normale, familiare, care alunecă între planurile închipuirii sau ale realului cu cea mai comună naturalețe. De aceea, la Yōko Ogawa nu mai simți șahul ca obiect al scriitoarei și ca subiect al cărții ei. El este asumat complet în pasta scriiturii cu aceeași dăruire cu care jucătorul își asumă șahul. De aici și impresia de mare familiaritate cu șahul pe care romanul lui Yōko Ogawa îl lasă, în contrast cu alte scrieri care au acest joc ca sursă de inspirație.
Rezultă așadar o carte care curge de la sine, care se citește de la sine. La această tranziție contribuie și fraza scurtă, clară, dar și înlănțuirea acțiunii. Până la urmă, odată găsită logica irealului, descrierea lui nu mai e o problemă așa de grea. De exemplu, titlul romanului, aparent complicat – Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – devine cât se poate de firesc după primele capitole ale cărții. Și are, va observa cititorul, și o încărcătură șahistă considerabilă, pe care jucătorii chiar o simt în timpul partidelor lor.
_________________
Yōko Ogawa, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, traducere din limba japoneză și note de Raluca Nicolae, editura Humanitas, București, 2020, 272 de pagini, format 13 x 20 cm.
