La editura Eikon este în pregătire un volum de povestiri „șahistice” aparținându-i redactorului-șef al revistei noastre, domnul Ionuț Iamandi. Cartea Șahiștii include treizeci și două de povestiri, exact numărul de piese de șah de la începutul unei partide; de altfel, fiecare povestire are asociată câte o piesă din setul de șah; sunt așadar între aceste povestiri, doi regi, două dame, patru turnuri și așa mai departe, până la cei șaisprezece pioni.
Ideea acestui volum a apărut firesc ca o continuare a rubricii „Diagonala turei” a revistei noastre; practic, unele povestiri – să zicem un sfert din volumul acestora – au fost publicate într-o primă formă în revista „Pallas Athena”. Ne bucurăm că în acest fel, ideea cărții a apărut mai întâi printre paginile noastre virtuale.
Cartea poartă cititorul în lumea interioară, cât și în cea exterioară, a jucătorului de șah, fie el real sau închipuit. Faptul e surprins bine de prefațatorul ei, jurnalistul Andrei Manolescu. „Șahul e un joc universal”, a scris el. „Universale sunt și poveștile lui Ionuț Iamandi. Ele își poartă cititorul din satele românești până în îndepărtata Japonie, din Europa până în America de Sud, din Egiptul antic până în zilele noastre, din lumea celor amărâți și fără casă până în palatele șefilor de state, din zona înfruntărilor dintre pensionarii din parc până în cea a marilor turnee internaționale, din dormitoarele comune ale lagărelor de concentrare până în tunelurile de sub Zidul Berlinului sau de la bătrânii fără vârstă până la copiii minune”, se arată în prefața semnată de Andrei Manolescu.
Reluând aceeași idee, a amplitudinii abordării autorului, un alt cititor al cărții în faza ei de manuscris, marele maestru internațional Florin Gheorghiu, a scris: „Pentru un șahist, eșichierul este doar suprafața, doar fața văzută a jocului său; dedesubt, e viața cu zbaterile și constrângerile ei, care de multe ori ne scapă atunci când ne aventurăm în lumea șahului. Prin povestirile din cartea sa cuprinzător și inspirat intitulată Șahiștii, domnul Ionuț Iamandi ne oferă tocmai șansa de face acele incursiuni în geologia partidelor de șah din toate vremurile și de pe toate continentele. O lectură fascinantă, care te absoarbe fără să îți dai seama!”
Un alt lucru demn de menționat este preocuparea pentru aspectul estetic al cărții. Volumul se bucură de contribuția artistei Adela Silvan, care a realizat ilustrația lucrării. Una dintre aceste ilustrații, corespunzând povestirii din care am selectat fragmentul de mai jos, este reprodusă în articolul de față.
Cartea Șahiștii este programată să apară în librării în luna mai.
Fragment din povestirea „Cel mai înalt pitic din țară” din volumul Șahiștii în curs de apariție la editura Eikon.
Cartea Șahiștii propune și o trecere prin diferite stiluri narative ale literaturii universale; autorul încearcă să preia din stilistica și ideile unor autori de calibru (Proust, Kafka sau Márquez, de exemplu) și să le transpună în teme specifice sau potrivite lumii șahului. Mai jos e un fragment din povestirea „Cel mai înalt pitic din țară”, dedicată de autor marelui scriitor sud-american Gabriel Garcia Márquez.
„Când a luat primul șah, Fernando Akiba a amețit. Nu mai primise un șah din copilărie, când se juca cu fratele său pe plajă, la umbra unui palmier imens. Încă de atunci nu suportase ideea de a fi amenințat. Se născuse cu impresia incontrolabilă că el e cel ce amenință, niciodată, nicidecum cel amenințat. Cei de la curte au priceput repede fobia acestuia. Dar nu și inocentul general Morales, care, până să devină șeful Marelui Stat Major, a condus multă vreme trupele de grăniceri ale țării și nu s-a aflat în capitală decât ocazional și pe perioade scurte, și care i-a dat în partida fatală nu doar un șah, ci trei.
Apoi, la vestita săritură în diagonală a calului alb care s-a prăvălit peste dama neagră, generalul a spus:
– Cu nesfârșită supunere, Înălțimea Voastră, vă rog de aici, din adânca mea nimicnicie, să revedeți săritura bravului dumneavoastră cal, care din prea multul său entuziasm pentru joc a descris laturile gemene ale unui triunghi isoscel, ci nu catetele unui triunghi dreptunghic scalen.
Fernando Akiba l-a privit consternat; uitase că așa se joacă regulamentar. Făcuse de atâtea ori această săritură neobișnuită și nimeni nu îi spusese niciodată nimic încât ajunsese să considere că șahul are mutări speciale la care numai el are dreptul. Dar nu spuse o vorbă, își retrase tăcut mutarea și făcu o altă mișcare, legală de această dată, care nu îi îmbunătăți poziția. De fapt, nicio mutare regulamentară nu îl mai putea salva. La un moment dat, când a constatat cu groază că are un nebun și doi pioni în plus, generalul Morales s-a făcut că uită în priză un turn, așa încât să se poată spune că partida se îndreaptă spre o remiză. Era însă prea târziu, și chiar dacă jocul s-a încheiat până la urmă la egalitate, Fernando Akiba văzuse deja că de fapt fusese învins. În noaptea aceea, generalul se sufocă în somn, cu un cârnat legat cu sârmă. Cârnatul i-a fost găsit în gât, dar sârma cu urme de carne pe ea, aflată sub patul pe care zăcuse victima, nu a fost băgată în seamă de anchetatori. Fernando Akiba se răzgândise: nu el uitase adevăratele reguli ale jocului, ci generalul de la granițe, ignorant și provincial și care fără îndoială își merita soarta. Generalul Morales în schimb nu a știut niciodată cu ce a greșit.”
