Îndrăznesc să mă pun puțin de-a curmezișul majorității părerilor din bula mea de Facebook și să încerc să privesc ideea de rotativă la conducerea guvernului drept una dintre cele mai îndrăznețe și mai reformiste din mintea îmbătrânită în rele a partidelor noastre. În fapt, ce contrazice ea? Coerența guvernării? Nu văd de ce am considera formula care a funcționat până acum, și anume un premier la fiecare an și jumătate (cam aceasta a fost durata medie a mandatului unui premier postdecembrist), ca fiind radical diferită și mai bună. Ce garanta ea, o anume coerență în urmărirea unei linii programatice clare? Nu mi s-a părut; ba chiar în mare, acțiunile de guvernare au fost interschimbabile, puteau fi foarte bine asumate și de putere, și de opoziție. A existat vreo problemă majoră care să fi despărțit puterea și opoziția? Din păcate, sau din fericire, depinde de unde privești, nu a fost cazul, de la aderarea la NATO încoace. Cu toții sunt anticomuniști, procapitaliști, țin cu poporul, dar și cu libertățile lui și așa mai departe. Și în definitiv, nu repetăm, noi, electoratul, până la sațietate, că toți sunt o apă și-un pământ, toți sunt puși pe căpătuială și toți fură? În sfârșit, iată, și politicienii au priceput mesajul. Într-un fel, asta a fost și dorința ascunsă a electoratului. Deci din acest punct de vedere nu văd de ce rotativa nu ar fi recunoscută și oficial. Clasa politică a început să se specializeze, evoluează către funcțiunea administrativă, fără culoare ideologică, fără dureri doctrinare. Așa că nu văd de ce nu s-ar putea spune că partidele care au intuit acest lucru dovedesc, surprinzător, că par să realizeze pe ce lume se află.
Din celălalt unghi, al electoratului. „Am fost trădați!” se plâng unii (mai mult cei de la dreapta decât cei de la stânga, deși această disociere comportă o discuție mai largă, pe care nu o fac acum). Dar cred că sunt destui și cei cărora le e indiferent, ca să nu spun mai mult, dacă e stânga sau dreapta la putere. Poate pentru unii impulsul care a îndreptat votul mai la stânga sau mai la dreapta a fost infinitezimal, iar acum răsuflă ușurați că decizia lor nu a fost una radicală. Noi votăm destul de brutal, nenuanțat, cu „da” și „nu”; dar poate că opțiunile sunt mai subtile și nu sunt reflectate de tipul de scrutin în vigoare.
Desigur, vor fi consecințe în spectrul politic; iar una dintre ele va fi că opoziția, indiferent de partidele care o vor asuma, va fi un teren de prosperitate politică, din moment ce un partid mare a lăsat locul gol și s-a dus la putere. Procesul e complet predictibil; ceea ce e mai puțin clar este culoarea opoziției, direcția în care va evolua, mai naționalistă sau mai europeană. E prea devreme încă pentru o predicție argumentată.
