Tocmai a ieșit de la tipar un nou roman al scriitoarei Simona Antonescu. Absolventă a Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București, Simona Antonescu a debutat în anul 2015 cu „Fotograful Curții Regale”, roman cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry. I-au mai apărut romanele: „Darul lui Serafim” (2016), „Hanul lui Manuc” (2017), „Ultima cruciadă” (2019). În seria de biografii romanțate a Editurii Polirom, a semnat volumul „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos” (2019). Începînd din anul 2018, publică la Editura Nemi seria de cărți „Istoria povestită copiilor”. Acum, noul roman, care poartă titlul „În umbra ei”, apare la Editura Polirom. Mai multe despre roman, dar și despre autoare am aflat chiar de la Simona Antonescu.
– Cum a apărut pasiunea pentru scris?
– Mi-am dorit să scriu cărți imediat după ce am citit prima carte, în copilărie. Era „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu, iar eu aveam opt ani. Îmi amintesc că inventam tot felul de aventuri ale căror personaje erau, toate, fetițe ceva mai mari decât mine, pentru că mi se părea mai veridic ca toate acele fugi de acasă, călătorii și întâmplări fabuloase să fie duse la îndeplinire de cineva mai cunoscător într-ale lumii decât eram eu, la vremea aceea.
Viața m-a îndepărtat de pasiunea aceasta pentru scris. La anii la care s-a pus problema unei meserii, părinții au ales pentru mine ingineria. Am scris sporadic o vreme, mai ales povești pentru fiul meu, până când el a crescut suficient de mare pentru ca eu să mă trezesc dintr-odată cu foarte mult timp liber. Acesta a fost momentul în care am decis să las totul deoparte și să scriu un roman. Se întâmpla în anul 2014, iar cartea a ajuns să fie publicată prin Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească. Se numește Fotograful Curții Regale și mi-a adus foarte multe bucurii până acum.
– La Polirom a apărut o nouă carte semnată de dumneavoastră – „În umbra ei”, care este subiectul abordat și prin ce credeți că va atrage acest nou volum?
-„În umbra ei” este o saga de familie. Două mari fire narative se împletesc pe tot parcursul romanului: pe de o parte relația complicată din prezent, rigidizată în formalisme frustrante, dintre o mamă și fiica sa, pe de altă parte o poveste traumatizantă din trecut, care afectează prin timp toate generațiile. În principal sunt urmărite de-a lungul vremii două perechi de surori – prima din generația străbunicilor și cea de-a doua din cea a bunicilor – legate între ele de o decizie ale cărei urmări sunt scăpate mai apoi de sub control. Acțiunea se petrece pe malul Dunării, în Galați, oraș care are rolul unui adevărat personaj. Asistăm la transformările care au loc aici de-a lungul vremii, suntem martorii celor dintâi călătorii ale vaporului regal Borcea, ai bombardamentului care a distrus aeroportul orașului în timpul celui de-al doilea Război Mondial, ai construirii renumitei faleze și a combinatului. Sub ochii cititorului, micul și cochetul port la Dunăre își trăiește anii de înflorire din perioada interbelică, îngenunchind apoi în primii ani ai comunismului, în vreme ce valorile generațiilor se degradează încet.
– O idee interesantă este aceea că apropiați cărțile dumneavoastră de alte arte. În primul volum – subiectul cărții a fost un important reprezentat al artei fotografice, în cele mai recente cărți reproducerile de pe coperți au fost semnate de cel mai important pictor acuarelist al Romaniei – Corneliu Drăgan Târgoviște. Cum s-a născut această colaborare?
-Pictura este una dintre artele care mă atrage mult. Acuarelele în mod special mă inspiră, lumea aceea cu marginile estompate mi se pare că-mi vorbește despre taine ascunse sub cețuri, așteptând să fie dezvăluite.
Cunoșteam lucrările pictorului Corneliu Drăgan-Târgoviște și, atunci când de-a lungul procesului de publicare al romanului „Hanul lui Manuc” s-a ajuns la momentul găsirii unei coperte, mi-am amintit de o pictură cu o veche poartă în stil tadițional românesc, în nuanțe de alb și albastru, care mă fermecase. Nu-mi mai aminteam numele picturii și am căutat atunci câteva zile la rând lucrarea pe net. Când am găsit-o, am scris pictorului, m-am prezentat frumos și l-am rugat să-mi permită să folosesc tabloul pe coperta Hanului lui Manuc. Este vorba despre „Intrare la Muzeul Satului din Golești”.
Pictura aceasta a devenit imaginea-simbol a acestei cărți. S-a dovedit o alegere foarte inspirată. Astăzi, lucrarea se află la mine acasă, prin generozitatea artistului. Atunci când am terminat de scris „În umbra ei”, am revenit la domnul Corneliu Drăgan-Târgoviște cu o nouă rugăminte: de data aceasta nu găsisem printre picturile sale nimic care să se potrivească cu noua poveste. Sunt multe tablouri care reprezintă scene acvatice, dar aveam nevoie de ceva specific, cu portul Galațiului în perioada anilor 1900 – 1930. Corneliu Drăgan-Târgoviște mi-a făcut marea bucurie de a picta lucrarea care va apărea pe coperta romanului – se numește chiar „Portul Galați” și este exact ceea ce-mi imaginasem pentru carte.
Nu știu cât de mulți sunt cei care cunosc picturile lui Corneliu Drăgan-Târgoviște, cred că pictura, ca și literatura, este o artă care ar merita mult mai mulți iubitori activi, dar încurajez pe toți cei care citesc acest interviu să-i caute lucrările. Vă vor fermeca.
– Care sunt temele care vă inspiră?
– Toate cărțile pe care le-am scris până acum sunt romane istorice. Am inclusiv o serie de cărți pentru copii pe această temă – „Istoria povestită copiilor”, apărută la Editura Nemi. Vechile documente ale cancelariilor domnești sunt cele care mă inspiră foarte mult. Îmi place limbajul folosit, mă transpune imediat în atmosfera acelor vremuri.
– Care sunt dificultățile, dar și apropierile între a scrie pentru adulți și a scrie pentru copii?
-Una dintre provocări a fost să-mi regăsesc vocea de copil. Aveam nevoie de ea pentru a istorisi despre copii de opt-nouă-zece ani și descopeream cu neplăcere că o pierdusem. Din acest motiv, primul volum al seriei, „Decebal și un solomonar misterios”, mi-a pus ceva probleme. L-am început de vreo trei ori și de fiecare dată aveam un sentiment de vinovăție pe care nu mi-l explicam, dar de care nu puteam scăpa. Apoi mi-am imaginat că cele două personaje, frații gemeni Ilinca și Călin, sunt de fapt eu și fratele meu, și am început cartea cu o scenă care este, la bază, o amintire din copilărie. Din momentul acela povestea a curs imediat, sentimentul de vinovăție a dispărut, iar eu am înțeles că era legat de sinceritatea textului.
Tocmai aceasta este și principala asemănare cu scrierea cărților pentru adulți: textul trebuie să fie sincer. Cu cât mă dezvălui mai mult pe mine însămi, cu atât ceea ce scriu este mai bun.
– Cum ați reușit să vă promovați cărțile în rândul tinerilor? Cum a perceput generația tânără cărțile dumneavoastră?
-În fiecare carte am așezat în preajma marilor personalități istorice și personaje fictive, tineri ai acelor vremuri, în sentimentele cărora orice tânăr de astăzi să se poată recunoaște, cu care ei să poată empatiza. În „Hanul lui Manuc” există personajul Ruxăndrița, o jupâniță de numai cincisprezece ani, de care am avut bucuria să se îndrăgostească o întreagă clasă de eleve de liceu din Iași, care au pornit chiar o călătorie pe urmele locurilor descrise în roman. M-am întâlnit cu ele la Hanul lui Manuc din București, a fost o zi minunată pentru mine. Elevele acelea dăduseră viață Ruxăndriței.
De promovare se ocupă întotdeauna editura. Public la Polirom și la Nemi și fiecare carte are lansări și tot felul de evenimente, multe dintre ele prin școli. O astfel de perioadă în care am mers mult prin licee a fost Festivalul Filit de la Iași. Pe toată durata festivalului este mare fierbere în școlile orașului.
– Care ar fi caracterizarea pe care v-ați face-o ca scriitor?
– Aș spune că sunt o scriitoare fermecată de cuvintele vechi, la limita de a fi complet scoase din uz, și de cuvintele care conțin sunetul ă. Îmi place să rostesc și să scriu: măgură, năimit, zăbavă. Aș mai spune că îmi cânt frazele mai întâi în gând, ca să văd dacă au ritmul acela liniștitor al unei melodii, și numai după aceea le scriu. Aș recunoaște cinstit că am o rigiditate cu care îndepărtez prietenii și familia atunci când mă apuc de o nouă carte, adică împing disciplina scrisului dincolo de niște limite care să mă facă suportabilă. Închid telefoanele, ascund ceasurile din casă și evit să răspund la cele mai simple întrebări.
– Ați primit premii încă de la debut. Ce rol au aceste aprecieri în dezvoltarea carierei unui scriitor?
– Dacă vorbim despre carieră, ele au importanța lor pe care cred că nimeni nu o poate contesta. Un premiul face cartea mult mai vizibilă. Rămâne însă pe umerii cărții să se descurce cu așteptările create de acordarea acestui premiu. Cititorul are propriile lui scări de valori și, dacă ceea ce citește nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dacă textul nu-i stârnește trăiri, ci doar îi istorisește sec niște întâmplări, atunci și răspunsul lui este la fel de vizibil.
– Ce alte planuri scriitoricesti are Simona Antonescu?
– Deocamdată nu am ieșit de tot din acest roman. De obicei, povestea și personajele mă mai bântuie o vreme după ce predau manuscrisul la editură. Este perioada în care nu am putut niciodată să fac planuri noi de scris. Am însă întotdeauna în laptop un folder numit Subiecte, plin cu povești care își așteaptă ieșirea în lume.
_____________
Foto: Arhiva scriitoarei Simona Antonescu
