Biblioteca Națională a reușit să-și marcheze numai autogoluri la cea mai recentă vizită pe care i-am făcut-o. Cu o lună înainte, mai trecusem pe acolo și remarcasem buruienile care înconjurau clădirea modernistă, de sticlă, care adăpostește sanctuarul de cărți. Peisajul îmi păruse științifico-fantastic, cu o lume părăsită, lăsată la cheremul naturii, dar care reușea cu un ultim efort să ocrotească comoara civilizației într-un sediu asaltat de vegetația sălbatică. Bine, impresia SF era fulgurantă, dominantă rămânea apoi doar cea de delăsare, nepăsare și dezinteres. Normal că mai bine ar fi fost ca și împrejurimile Bibliotecii să fie umbroase, îngrijite, cu alei și copaci, cu bănci și jocuri de apă.
La vizita de astăzi însă, buruienile și iarba crescută în voie erau în mare parte cosite, dar în loc de gazonul de dedesubt la care te-ai aștepta, devoala acum smocuri-smocuri de iarbă uscată și din loc în loc mormane de fân urban. Urban, adică făcut grămadă și aruncat de niște oameni de la oraș care doriseră probabil să ajute, dar au făcut-o cum s-au priceput și ei. Nu era mai bine decât cu buruiana sălbatică de acum câteva săptămâni. Parcă uscăciunea și prăfuiala erau acum și mai mult evidențiate.
Am intrat în clădire, în căutarea unei cărți pentru care venisem. Drumul m-a dus la sala „Mihai Eminescu”, care nu avea aer condiționat. Era o zăpușeală în tonul afânat-buruienos de afară. Mi-am dat seama de ce cititorii se înghesuiau pe holurile vaste, interioare, ale bibliotecii, în vreme ce în sala de lectură era unul singur. Pe holuri era răcoare, în sală, nu. Pe primul rând al sălii îți scotea ochii un anunț: „Este interzisă fotocopierea tezelor de doctorat”. Iar cei ce doreau să cerceteze tezele de doctorat erau așezați pe locurile din fața supraveghetorilor, nu cumva să comită abominabila ilegalitate a fotocopierii. De data aceasta, de căldură probabil, nimeni nu cerceta nicio teză de doctorat. Dar ironia era prezentă. Teza de doctorat e menită să aducă lumii la cunoștință ce ai descoperit. Nicidecum să rămână dosită în bibliotecă, nefotocopiată. Iar rolul bibliotecii e de a pune cunoștințele în circulație, prin orice mijloace, nu de a pune piedici în calea lor. Știu de ce era pus acel anunț, din nefericire nu sunt naiv sub acest aspect. Dar faptul că Biblioteca Națională a fost obligată să își dea concursul sub acest aspect e degradant pentru întreaga intelectualitate din România.
Întreb de cartea mea, pe care am găsit-o în catalogul bibliotecii. Două doamne s-au străduit să o caute. A treia mi-a spus că nu e în posesia instituției, că a fost trecută în catalog numai pentru a semnala că ea a apărut, dar că de fapt Biblioteca Națională nu o are. Și dacă veneam de departe, special pentru ea, din moment ce am găsit-o în catalog? La această întrebare a ridicat din umeri.
Poate e relevant de precizat că volumul după care mă uitam este trecut de Biblioteca Națională la colecția „Românica”…
