Istoricul Ovidiu Raețchi a declarat în cadrul emisiunii online „Raftul Atenei” că România și Croația au fost, în afară de Germania, singurele state care și-au creat lagăre proprii de exterminare a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Istoricul a făcut distincția între acțiunile de ucidere a evreilor, cunoscute sub termenul general de „Holocaust”, și conceptul nazist al „soluției finale”, la care autoritățile locale au contribuit în grade diferite în acea perioadă.
„România și Croația sunt probabil singurele state care au avut Holocaust propriu, care au înființat propriile lagăre de exterminare a evreilor. În rest, statele au participat trimițând oamenii la Auschwitz și lăsându-i pe germani să-i ucidă acolo”, a declarat Ovidiu Raețchi. „Din acest motiv am spus că România reprezintă un caz ciudat”, a afirmat el. România nu a participat la „soluția finală”, dar Holocaustul românesc a dus la mari atrocități. „În 1941, la Bogdanovca, în Transnistria administrată de guvernul român, s-a petrecut probabil cel mai mare masacru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care, într-o singură acțiune, au fost executați 40.000 de oameni”, a spus istoricul.
Interviul a fost prilejuit de apariția unei Istorii a Holocaustului, semnate de Ovidiu Raețchi şi subintitulate Desfiinţarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuţia lui Eichmann. Cartea a apărut anul acesta la editura Litera.
Interviul integral cu istoricul Ovidiu Raețchi poate fi urmărit mai jos.
Spirala către genocid
Din declarațiile istoricului Ovidiu Raețchi din cadrul emisiunii „Raftul Atenei”.
- Cartea mea despre istoria Holocaustului vine în urma celei privind istoria armatei israeliene, Tzahal. Istoria armatei israeliene se confundă cu istoria statului Israel. Până la înființarea statului Israel, a existat o armată pre-statală, Hagana, apoi, la câteva zile după apariția noului stat este înființat și Tzahalul. Armata israeliană este una dintre cele mai influente instituții din statul israelian, mulți premieri israelieni provenind din Tzahal.
- Oamenii care au format osatura Hagana și a Tzahalului veneau de pe continentul european. Unii dintre ei aveau istorii personale dramatice, care le explică implicarea ulterioară. În acest fel, studiind Tzahalul, ajungi la Holocaust. Itzhak Shamir de exemplu, fostul premier, era singurul supraviețuitor dintr-o familie ucisă în Holocaust. Această biografie l-a făcut un activist mai energic decât unii dintre laburiștii care apucaseră să plece din Europa înainte de începutul exterminărilor.
- Nu poți să înțelegi formarea Israelului fără să înțelegi istoria Holocaustului. Societatea israeliană este construită cumva plecând de la ideea ca „aceasta (Holocaustul) să nu se mai întâmple”. Nu poți înțelege resorturile deciziilor și opțiunilor de azi din Israel dacă nu înțelegi psihologia cetățenilor acestui stat, fii ai supraviețuitorilor sau victimelor Holocaustului.
Cartea mea aduce ca noutate o anumită perspectivă europeană răsfrântă asupra cazului românesc. Avem cercetători excepționali pe Holocaustul românesc: domnul Alexandru Florian de la Institutul Wiesel, domnul Radu Ioanid, ambasadorul României în Israel, care a publicat o istorie a Holocaustului pe spațiul românesc, domnul Andrei Muraru, ambasadorul României în Statele Unite care a publicat o teză de doctorat despre criminalii de război din administrația românească în Transnistria – dar eu propun prin această carte o încadrare a cazului românesc în spațiul european în ansamblu.
- În faza stalinistă a comunismului românesc, subiectul Holocaustului a fost evitat având în vedere complicitățile lui Stalin cu Hitler înainte de Holocaust. În faza național-comunistă a istoriei României a survenit un proces de recuperare masivă a figurii lui Ion Antonescu. Generația istoricilor din 1990 era foarte grijulie cu imaginea lui Ion Antonescu. Istoricii care consideră că e mai bine să spui adevărul în legătură cu Holocaustul românesc decât să îți „salvezi onoarea” mințind au apărut, acest gen de istorici ca creatori de paradigmă în istoriografia românească, au apărut relativ recent, aproximativ în ultimii cinci ani. În urmă cu cinci ani era aproape un act de adevărat curaj să vorbești de acțiunile criminale ordonate de Ion Antonescu și executate de oameni din armata română sau din jandarmerie.
- Orice genocid începe printr-un discurs de ură care e tolerat de societate și lăsat să se extindă ani în șir. Acest discurs determină o spirală care duce la genocid.
- Când Hitler s-a trezit la putere, în 1933, tot acel genocid al cuvintelor, toate acele mii de discursuri antisemite s-au întors cumva împotriva structurii naziste care a trebuit să se țină de cuvânt, care a fost nevoită să livreze publicului ceea ce a promis și ceea ce de fapt publicul începuse să aștepte.
- Consecința Holocaustului „legislativ” care l-a însoțit pe cel al „cuvintelor” de la momentul accederii partidului nazist la putere au fost ghetourile. Pentru că atunci când oamenii sunt lipsiți de mijloacele de întreținere, când nu mai au voie să aibă slujbe și afaceri, când li se confiscă bunurile, devin o problemă socială. Așa au ajuns naziștii la soluția grupării lor în ghetouri și la cea a deportării lor în afara Germaniei, de exemplu în estul Europei. Aici e pasul în care deja „soluția finală” se conturează pentru că este vorba de milioane de oameni care nu mai pot fi hrăniți. Este momentul la care apare sugestia ca în loc de o moarte lentă prin inaniție, ei să aibă parte de un tratament „mai uman” – care înseamnă de fapt împușcarea lor. este faza trei a Holocaustului, faza „gloanțelor”.
- Conceptul de „Holocaust” înseamnă exterminarea evreilor prin orice mijloace: împușcare, masacre în sinagogi, incendiere în hambare, înfometare, supliciul „trenurilor morții”, cum a fost cazul la Iași, în 1941. Conceptul de „soluție finală” presupune uciderea evreilor în lagărele de exterminare din estul Poloniei. La „soluția finală” au participat și unele administrații aliate sau subordonate de naziști, care au trimis evrei în aceste lagăre de exterminare. Aici, de exemplu, ar fi administrația olandeză, care a fost „foarte serioasă” și a trimis aproximativ 70-80 la sută din evreii olandezi în lagărele de exterminare.
- Există însă și un „Holocaust propriu” – și aici intervine și cazul românesc, și din acest motiv am spus că situația României reprezintă un „caz ciudat”. România a avut un „Holocaust propriu”, dar n-a participat la „soluția finală”. România a dezvoltat Holocaustul prin gloanțe, incendiere și inaniție în Transnistria sau prin trenurile morții la Iași. România și Croația sunt probabil singurele state care au avut Holocaust propriu, care au înființat propriile lagăre de exterminare a evreilor. În rest, statele au participat trimițând oamenii la Auschwitz și lăsându-i pe germani să-i ucidă acolo.
- În 1941 la Bogdanovca, în Transnistria administrată de guvernul român, s-a petrecut probabil cel mai mare masacru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care, într-o singură acțiune, au fost executați 40.000 de oameni – mai mulți decât la Babi Yar, considerat cel mai mare masacru nazist, în care în septembrie 1941 au fost omorâți 33.000 de evrei.
- Spre finalul anului 1942, Germania îi cere guvernului român să trimită evreii în lagărele din Polonia. Autoritățile române colaborează cu cele germane și sub coordonarea lui Eichmann sunt făcute listele cu persoanele care urmau să fie transportate, în special evrei din sudul Transilvaniei, și sunt stabilite etapele și traseele feroviare prin care era realizată deportarea acestora. În acel moment însă, guvernul Antonescu începe să realizeze că este posibil ca germanii să piardă războiul, iar după război el să fie tras la răspundere pentru participarea la crimele împotriva evreilor și schimbă macazul. Bucureștiul începe să tergiverseze trimiterea evreilor și să tragă de timp. Intervine și corupția românească specifică, așa încât mulți reușesc să își procure un statut care să îi ferească de deportare.
- Este greu de evaluat reacția societății românești la Holocaustul care se petrecea în țară la acea vreme. Informația circula foarte greu, era război și nu existau posibilitățile tehnologice cu care suntem azi obișnuiți. Pentru a da verdicte reale despre starea societății românești, despre poziția ei, este nevoie de studii specializate. Impresia mea este că a existat o toleranță față de aceste atrocități, cum a fost și în societatea germană; a existat un fel de complicitate. Pe de altă parte, au fost și oameni și instituții care au intervenit pe lângă Antonescu la aflarea masacrelor din Transnistria – de exemplu Casa Regală, prin Regina Elena, sau unele ambasade, precum cea a Vaticanului (nu și Biserica Ortodoxă, care a fost mai degrabă o adeptă a ceea ce se întâmpla).
Ovidiu Raeţchi a fost parlamentar, este istoric specializat în zona Orientului Mijlociu și a Mării Negre, locuiește la Bucureşti şi la New York şi a publicat mai multe lucrări de geopolitică: Avangarda Califatului: Istoria intelectuală a jihadismului (2019); Tzahal: o istorie a armatei israeliene (2019); Russia and Turkey: Enemies with Benefits, (Rusia şi Turcia: Inamici pe beneficii); Soldatul Putin și filosoful Dughin: civilizaţia rusă în fața unei noi erori imperialiste (2017).
***
Emisiunea „Raftul Atenei” se difuzează pe canalele online asociate revistei de cultură, șah și business „Pallas Athena”. Invitații emisiunii sunt autorii unor cărți de referință recente, din domenii precum istoria modernă, istoria ideilor, politologie, filosofie, dar pot fi și persoanele cheie în îngrijirea și apariția unor astfel de volume, traducători sau comentatori dintre cei mai avizați ai domeniilor respective.
Ediții anterioare ale emisiunii „Raftul Atenei”:
Andrei Corbea: Paul Celan și „Oroarea care nu se mai termină”
Mariana Ţăranu: La anexarea Basarabiei, sovieticii au fost “foarte bine organizaţi”
Vladimir Solonari: Cum s-a ajuns la masacrarea evreilor în Transnistria: „Fă ce vrei, numai lasă-mă în pace!”
Liliana Corobca, Marius Petcu și Cristian Preda despre volumul Panorama comunismului românesc.
Michael Shafir despre traducerea în românește a cărții sale Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulation Change.
Armand Goșu despre apariția în limba română a cărții În echipa lui Stalin. Anii periculoși din politica sovietică de Sheila Fitzpatrick.
Ion Bogdan Lefter Piața românească a cărții în anul pandemic 2020.
Constantin Vică vorbind despre mentorul său, filosoful Radu Solcan, și despre Jurnalul acestuia.
Cristian Preda despre cartea sa de satiră politică românească Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic.
