Dacă ai șansa să intri in atelierul pictorului Teodor Răducan, simți că pătrunzi într-o lume de o profunzime aparte. Printre sute de creații descoperi un om peste care cei peste optzeci de ani de viață au trecut cu folos. Nu este numai un artist vizual deosebit, este un gânditor rafinat, un vorbitor excepțional, un om cum rar mai întâlnești astăzi. Teodor Răducan s-a născut în 1938, în 1966 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, de peste 50 de ani este membru al Uniunii Artiștilor Plastici și a încântat privitorii cu lucrări expuse în multe orașe din țară, dar și la Florența, Milano, Singen, Freiburg, Colmar, Alger, Roma sau Veneția. Vă propun să intrăm în atmosfera specială a atelierului lui Teodor Răducan.
-Cum a apărut dragostea pentru artă?
-E greu de spus. Am primit această dragoste de undeva de sus. Când eram mic spuneam mamei că nu vreau decât o mână de orez și puține culori. După aceea mi-am dat seama că e un har de la Dumnezeu, iar mai târziu n-am vrut să fac altceva, nu m-am gândit la altceva decât la acest domeniu. M-am manifestat ca pictor, desenator, am fost chemat în diverse cercuri culturale de artă, am fost membru fondator al unor academii de artă române și străine, deci am intrat într-o mișcare foarte interesantă, culturală, în care m-am regăsit ca artist și am descoperit oameni care mi-au devenit prieteni.
-Ce modele ați avut și cât de important credeți că este să avem modele în viață?
-Modelele pe care le-am avut mi s-au dat, nu le am ales eu. Sunt Ion Popescu Negreni-un mare artist, Dumitru Ghiață și alții. Cu toate că nu mi-au fost mentori sau profesori, i-am considerat modele. Nu am ținut cu tot dinadinsul la ideea de școală ca instituție. Mi-am dorit tot timpul să mă autodefinesc. Este vorba despre școala aceea reală, în care tot timpul vrei să te depășești, să te cultivi.
-Teodor Răducanu v-ați născut în 1938. Cum vedeți evoluția artei plastice românești la trecerea dintre milenii?
-E greu de spus. Este o evoluție imprevizibilă. Nu putem să știm ce se întâmplă decât în raport cu mișcarea curentelor, care este de moment. Eu cred însă că filonul care vine de departe și merge departe e cel care rămâne.
-Care sunt temele care v-au inspirat?
-În primul rând peisajul. Părinții mei sunt născuți în zona Transilvaniei, dar eu am copilărit în jurul lacului Colentina. Deci universul meu vizual s-a desfășurat orizontal, aproape de câmpie. Am iubit câmpia foarte mult. Apoi m-a interesat relația cu lumina. Doream să ajung la lumină prin intermediul raporturilor dintre pământ și cer. Mergeam ore întregi pe câmpie spre acea lumină ideală care era la orizont. Lumina în lucrările mele s-a modificat de-a lungul anilor. În primii ani cerurile erau coborâte, grele, plumbuite. Pictura timpurie era greoaie, tensionată. Apoi după contactul meu cu Italia, au început să apară și pe plan vertical anumite elemente care au schimbat pictura mea, ea devenind din ce în ce mai luminoasă.
-Cum ați caracteriza arta dumneavoastră și care au fost etapele care v-au definit ca artist? Vă mai amintiți de primul desen?
– Acum sunt într-o fază în care am descoperit desenele din anii copilăriei. Erau desene în alb-negru, pe care în pandemie le-am colorat și au ieșit foarte luminoase. Pictura mea poate fi încadrată într-un realism de substanță, o pictură elaborată în care predomină ideea de construcție. Uleiul cere meditație, răgaz, reluare a unor teme vechi, studiu permanent.
– Ați spus mai devreme că ați plecat de la ceruri mai plumburii și ați ajuns acum spre lumină…
-Da, mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar. Nu mă așteptam ca după atâția ani de tensiune, destinul să facă să ajung în Italia. Soția ambasadorului Italiei mi-a văzut lucrările, i-a plăcut pictura mea, mi-a propus să merg în Italia, mi-a organizat o expoziție și așa m-am regăsit. Am descoperit ceea ce lipsea – lumina, o lumină care a schimbat structura verticală a lucrărilor și astfel a fost ca o completare a câmpiior mele.
-Când a avut loc această completare?
– În 1977.
-Deci jumătate de viață mai tensionată, mai întunecată și cealaltă jumătate luminoasă. Cât de important este pentru un artist plastic relaționarea, apropierea de celelalte arte?
-E o chestiune de construcție interioară. Muzica mi-a plăcut tot timpul. Îmi dă o stare deosebită. Mă ajută să lucrez, să meditez, să fac sinteze. Muzica a fost un suport permanent. Cred că muzica este forma supremă de înălțare. Arta plastică este mai limitată prin cadrul ei, prin rama ei, prin dreptunghiuri, pătrate sau cercuri, forme geometrice care limitează. Însă și aici, când văd o lucrare îmi dau seama dacă vine de departe, ca gândire, concepție și preocupăre, și merge mai departe. Dacă nu e blocată în modă. Istoria omenirii este o continuitate vie, fină, delicată. Nu e un blocaj. Totdeauna oamenii au reușit să treacă de blocajele aparente.
-Teodor Răducan ce credeți că-i trebuie unui artist plastic pentru a rămâne în conștiința publicului?
-E greu de răspuns, pentru că publicul e diferențiat. Este o gamă întreagă de receptori, de gânditori, de iubitori de artă. Timpul ar putea să facă o selectie în privința asta și să aleagă ceea ce îi trebuie acelui public. E greu de definit ce este publicul. Câte persoane sunt, atâtea feluri de public există. Nu putem vorbi despre un public ca despre un grup. Fiecare individ e un exemplu de unicitate.
-Dar un artist poate să coaguleze grupuri de admiratori…
-Dacă în simțirea lui există această apropiere, o afinitate cu anumite grupuri s-ar putea face. Dar nu cred că e voința artistului, tot de undeva de sus, tot divinitatea „coordonează”. Eu nu sunt un om al modei, nici demodat, nici modernist. Sunt un om care vine de departe și trece prin timp, se duce mai departe. Dacă tu simți că faci parte din această trinitate a trecutului, a prezentului și a viitorului, poți să te consideri un om fericit. Foarte important este dialogul. În zilele noastre mai mult sunt monologuri chinuite.
____________
Foto: Sebastian Crăciun
