Cine nu are bătrâni, să-și cumpere. Zicala se adeverește încă o dată, recitind reportajele lui Felix Brunea-Fox. Reporterul grizonat este cea mai valoroasă piesă a unei redacții, am mai spus-o și altădată. Astăzi, la noi, rari sunt jurnaliștii care mai ies pe teren după ce acumulează o anume experiență. Se retrag în birouri și funcții, devin seniori-editori și comentatori. „Terenul” e lăsat pe seama începătorilor, care și-ar face astfel „ucenicia”. E greșit. Presa pierde și odată cu ea și oamenii, care sunt mai prost, mai puțin și mai grosolan informați.
Felix Brunea-Fox a prins momentul facerii în presa românească modernă. L-a prins la propriu, pe când Constantin Mille îi punea piatra de temelie. Astfel că pe vremea lui – adică acum o sută de ani – nu era nicio rușine să bați ca jurnalist orașele și satele pentru un reportaj, chiar dacă ai peste zece sau douăzeci de ani vechime în branșă. Ce câștig iese din asta? Ies relatări surprinse de un ochi exersat, care a văzut multe, care are fler acumulat, care știe să distingă esențialul de pasager. Reporterul grizonat vede lucruri pe care niciun alt coleg de redacție nu le poate observa: nici tânărul entuziast, nici editorialistul hârșâit, nici șeful perspicace. Doar el, reporterul grizonat, cu experiența lui jurnalistică ieșită pe teren.
Las la o parte aici două lucruri: talentul literar și orientarea politică. Acestea au fost bașca la Felix Brunea-Fox. Cu talentul literar e mai ușor. Normal că reportajele scrise de cineva care are simțul metaforei sunt mai bune, mai nuanțate – cu condiția ca literatura să nu covârșească faptul, ceea ce la Brunea-Fox nu a fost cazul. Cu orientarea politică e mai greu. Dar pe Brunea-Fox, condeier de stânga (la început mai mult din convingere, apoi, după 1948, mai mult din necesitate), l-a ajutat în perioada cea mai concludentă a carierei, și anume cea interbelică. Orientarea sa de stânga l-a ținut și menținut în proximitatea subiectelor sociale – dacă îmi e îngăduit un astfel de subtil pleonasm, pentru că adevărate subiecte în jurnalism, în mass-media, nu pot fi decât sociale. Mulți jurnaliști după un timp glisează în politic, geopolitic și parapolitic, sărăcimea nu prezintă interes pentru ei decât dacă ilustrează feluri spectaculoase de a trăi și mai ales de a muri, cum cititorilor lui aleși nu li se poate defel întâmpla. Socialul e exoticul, pentru mulți dintre ei. Pentru Brunea-Fox însă, era însăși materia reportajului, rostul lui de a fi făcut.
Speranța de viață a unui reporter e atât de scurtă din mai multe motive. E și lenea personală. Unii reporteri la un moment dat încep să aibă impresia că au văzut multe, că au văzut chiar tot. Și lasă pe seama noilor generații să se minuneze la ruina și spectacolul curent din lume. Dar mai e ceva. Reportajul costă. E deplasarea, e cazarea, e diurna și sunt zilele „neproductive” ale reporterului, când acesta nu scrie efectiv la ziar, ci se documentează. Ba chiar, dacă reporterul e și grizonat, atârnă greu și salariul lui și poate și pretențiile lui. Bunăoară, Brunea-Fox spunea că la un reportaj nu trebuie să te grăbești. Trebuie să ai răbdare să ajungi la ceea ce e autentic și care, de obicei, nu stă expus la tarabă, ci e undeva mai retras, într-un colț al dughenei-subiect. Reportajul e una dintre cele mai scumpe piese jurnalistice. Și-l permitea naiva presă interbelică, că doar avea statut, fiind făcută în bună parte de scriitori și literați precum Arghezi, Călinescu, Sebastian – ca să dau doar câteva exemple pe fugă. Și-l permitea presa comunistă subvenționată, cu tributul lui lăsat negreșit propagandei. Nu și-l mai permite însă presa de astăzi. În presa noastră, prima victimă a comercializării cu orice preț a fost reportajul. Prea puține televiziuni, prea puțin radiouri și prea puține ziare îl mai practică. Ziaristul să stea la birou – mai nou, acasă – și să scrie mult despre ce vede la televizor și ce scriu alții pe internet. Presa devine astfel o imensă groapă de maculatură electronică în care abia se mai poate distinge ceva de calitate.
De aceea, republicarea reportajelor lui Felix Brunea-Fox este ca o palmă dată presei de azi. Cititorii contemporani le vor citi și nu le va veni să creadă: ăsta e un jurnalist? Cu un vocabular atât de bogat? Cu expresii atât de percutante? Cu observații atât de interesante? Acestea vor fi reacțiile generale. Reacțiile inteligente vor merge însă mai departe. Unii – mai puțini, desigur – își vor da seama că jurnalistul Felix Brunea-Fox ar fi, astăzi, șomer. Și mai grav: ar fi, dacă s-ar sătura să facă foamea ca jurnalist, chiar și un scriitor scăpătat și ignorat.
***
„Stau și aștept.
Pe linia a treia e Personalul de Roman. Pe a doua Galațiul mai doarme încă. Nu mă interesează. Nici Mixtul, cu itinerar nordic, izolat pe o linie moartă, cel mai puțin grăbit din câte trenuri umblă în țară, cu opriri îndelungi în toate gările și interminabile manevre. Faimosul Mixt al unei omeniri pentru care timpul e apă de ploaie și înlemnirea pe banca vagonului de a treia o inerție minerală, un infinit somn geologic.
(…) Personalul are o locomotivă masivă. Cam greoaie. Nițel astmatică… Trai liniștit, somn mult. Aduce cu mecanicul bondoc și rotofei, cu mustață umedă de crâșmar jovial. Iată-l în exercițiul medical, fricționând mădularele mașinii, trăgând cu ulei încheieturile, administrându-i bicarbonat și urodonal.
– Domnule mecanic, i-am spus glumind, după ce-i pui ventuzele, să mâni ceva mai repede. Am o treabă urgentă la Iași.
A râs. Ce treabă urgentă e aia intermediată prin Personal? Treburile urgente se săvârșesc cu Rapidul, ci avionul, la rigoare cu telefonul. Trenul lui e o siestă, o cură de răbdare. Atât. Las’ că știe el. Știe că toată lumea asta care se agită, care se ceartă pentru un loc, se îmbrâncește, se suduie, coboară… la a doua stație. Cât a așteptat putea taman bine ajunge pe jos. Cât despre mine, a atât de convins că la Iași chestia presantă e friptura specială la Simon, grataragiul, și păhărelul cu Cotnar (așa e poreclit aici orice fel de vin), că-și permite să-mi răspundă bonom:
– Nicio grijă, ajungem la timp… Nu se încălzește șprițul!
Din nou în vagon. Interior de han, de ratoș. Bănci puse câte două față-n față, cala un cadril paralizat subit. Reflectez: și lucrurile au un surghiun al lor. Există și alte Personale circulând prin țară. (…) Sunt Personale mai curățele, funcționând între orașele de capitală ale provinciilor. Ferească sfântul să te afli în nordul sau în sudul Moldovei sau în Maramureș. Acolo sunt trimise în exil, ca să ispășească nu știu ce crime, vagoanele reformate, locomotivele reumatice.
Ați remarcat poate, în jurul gărilor, evacuate pe linii ruginite, parcuri imense de fierărie haotică, tragice monumente suprarealiste, sumbre, torturate. S-ar zice o adunătură de osândiți înghesuiți într-o curte, în așteptarea transportării la ocne. Din turma asta de condamnați se aleg trenurile pentru Crasna, pentru Borșa, pentru Târgu Neamț, pentru Noua Suliță, pentru Slănic Prahova. Și de aceea ai impresia că le sună lanțurile la picioare; de aceea tristețea și compătimirea mă năpădesc când iau contact cu ele.
Trenuri recluzionate, cu domiciliu forțat. Cerșind o gură de apă la fântânile stațiilor, șterpelind o bucată de lemn din ograda particularilor. Să ne mire concurența autobuzelor sprintene!
Mecanicul a catadicsit să pornească. Un vagabond, trezit brusc, s-a năpustit speriat la ușă, deschizând-o și sărind pe peron. Îl văd urmărind consternat trenul în care își lăsase visul încă fumegând de aburii fierbinți ai unei ciorbe de potroace, încă aromat de secărica din ulcica mărișoară. Apleacă ochii pe șine, pe care visul zace ca un înger tăiat de tren.”
(fragment din reportajul „Fotograful din Pașcani” din cadrul seriei „Trenul-fantomă”, publicată în ziarul „Dimineața” în cursul anului 1933)
_________________
- Brunea-Fox, Reportajele mele, 1927 – 1938, Editura Polirom, 2020, 380 de pagini format 13x20cm. Include fotografii de epocă. Ediția reproduce integral prima ediție apărută la Editura Eminescu în 1979.
Foto: Mircea Ploscar/ Pixabay.
promovare online:
