(Reiau aici un text de acum aproape trei ani pe care îl scrisesem pentru o revistă intitulată Reporter Global. Între timp, revista și-a dat obștescul sfârșit, nu înainte însă de a-mi îndepărta articolele și din arhiva ei online; așa că îmi fac datoria de a-l reda acum circuitului virtual. Singurul amendament, sau mai bine spus singura adăugire la versiunea de atunci este că între timp, asupra statuilor s-a mai abătut o urgie, cea a „corectitudinii politice” împinse la extrem. În urma ei, statuile unor oameni importanți din secolul XVIII au fost „vânate” în mai multe universități și orașe occidentale. Cum se compară, dacă se compară, cruciadele împotriva statuilor – este o altă discuție, pe care, poate, voia avea prilejul să o port pe viitor.)
Imaginarul politic est-european e încă bântuit de simbolurile comunismului
Împăcarea cu trecutul comunist e anevoioasă, şi e presărată cu dispute dese şi aprinse. Din când în când, preopinenţii politici din estul Europei se răfuiesc cu vestigiile unui regim care nu poate fi clasat sau uitat la comandă.
Sunt încă proaspete imaginile cu preşedinta Croaţiei Kolinda Grabar-Kitarovic care dansa de bucurie în vestiarul fotbaliştilor când echipa ţării sale s-a calificat în finala Campionatului Mondial recent încheiat în Rusia. Ea e însă autoarea mai multor acţiuni memorabile, care tind să rămână pe retina contemporanilor. De pildă, când a dispus să fie îndepărtate toate cele aproximativ 100 de opere de artă care aveau legătură cu fostul dictator comunist Iosip Broz Tito şi care se aflau în reşedinţa oficială de la Zagreb unde ea trebuia să se mute după ce a câştigat alegerile prezidenţiale. Astfel, o celebră statuie de marmură a lui Tito, realizată de influentul sculptor croat Antun Augustincic, a ajuns la un muzeu de provincie, ca şi alte obiecte care îl reprezentau pe fostul lider iugoslav.
Gestul preşedintei Kitarovic i-a antagonizat pe mulţi croaţi, cu opinii deja divergente faţă de Tito. Conservatorii şi naţionaliştii văd în el dictatorul comunist care a trimis la moarte zeci de mii de iugoslavi şi care a ţinut Croaţia cu forţa în fosta federaţie. Liberalii în schimb pun mai mult accent pe relativa libertate din Iugoslavia comparativ cu ce se întâmpla în celelalte ţări din blocul comunist şi pe rolul major al lui Tito în luptele de gherilă care au contribuit decisiv la înfrângerea şi izgonirea naziştilor din Balcani. Ei îi suspectează pe conservatori de o oarecare slăbiciune faţă de imaginea statului croat din al doilea război mondial, un notoriu aliat al Germaniei lui Hitler.
Reevaluatorii moştenirii lui Tito nu s-au oprit însă aici. Consiliul local din Zagreb a hotărât anul trecut să schimbe denumirea Pieţei “Mareşalul Tito” din oraş în “Piaţa Republicii”. Schimbarea nu s-a făcut fără proteste. Nostalgicii au primit însă o compensare prin vestea că vestitul iaht al lui Tito, “Pescăruşul”, unde acesta dădea petreceri atât pentru comunişti, cât şi pentru capitalişti, va fi restaurat în cadrul unui proiect din fonduri europene în valoare de cinci milioane de euro. Proiectul face parte din planul de ansamblu pentru anul 2020, când oraşul croat Rijeka va fi capitală culturală europeană. Oraşul însă nu ar fi fost al Croaţiei dacă Tito nu ar fi anexat peninsula Istria pentru iugoslavi, în 1945. Astfel că disputele asupra lui Tito, care era croat de origine, nu par să se fi stins aici.
Nagy, dezavuat şi de la stânga, şi de la dreapta
Nici statuia lui Imre Nagy din vecina Ungaria nu pare să se simtă prea bine. Deşi pornit ca un continuator al revoluţiei maghiare din 1956, actualul partid de guvernământ maghiar nu a avut o relaţie lină cu aceasta. Problema Fidesz-ului, de dreapta şi conservator, ar fi că ezită să admită că revoluţia din 1956 ar fi putut fi până la urmă o revoluţie socialistă – ceea ce nu ar fi nici pe departe suficient pentru un pedigree politic pe măsura partidului condus de Viktor Orban. Astfel că la Budapesta încep să apară teorii, precum cea a istoricului Mária Schmidt, care disting între “revoluţia curată, a străzii”, a celor tineri care au pus mâna pe arme în faţa tancurilor sovietice, şi cea a intelectualilor, printre care şi Imre Nagy, premierul comunist al revoluţiei. Intelectualii însă, spune teoria, chiar şi dacă au fost executaţi pentru abandonarea crezului, cum a fost cazul lui Nagy, nu pot fi socotiţi iertaţi de slujirea comunismului numai pentru că şi-au pus cenuşă-n cap pe perioada revoluţiei.
De aici temerea unora că statuia lui Nagy, “criminalul moscovit”, cum i-a spus un membru Jobbik, ar putea fi îndepărtată din Piaţa Martirilor din centrul Budapestei pentru a face loc unui presupus plan guvernamental de ridicare a unui “Memorial al Victimelor Terorii Roşii”. Destinaţia ei, ca şi a altor simboluri comuniste, este deja consacratul “Memento Parc”, un muzeu în aer liber budapestan special dedicat tuturor simbolurilor comuniste scose din uz şi funcţiune. Ungurii nu sunt singurii însă deţinători ai unor astfel de grădini de relicve comuniste; lituanienii au şi ei Parcul Gruto, pe care l-au convertit de asemenea şi în scopuri turistice.
Leninopad în Ucraina şi Polonia
Pe la începutul actualului deceniu, foștii ofițeri sovietici mai puteau reveni în Polonia la reuniunile anuale de comemorare a vremurilor de altădată. Se strângeau de obicei cu unii colegi polonezi pe la monumentele ostașului sovietic presărate prin țară. Dar din iunie anul trecut, guvernul de dreapta a adoptat o lege prin care autorităţile locale sau posesorii de drept erau obligaţi să îndepărteze toate monumentele publice care aveau legătură cu “persoanele, organizaţiile, evenimentele sau datele” simbolizând comunismul sau alte sisteme totalitare. Erau supuse revizuirii şi numele străzilor. Termenul a expirat luna trecută, astfel că peste 500 de astfel de inscripţii, statui sau monumente, în marea lor majoritate din perioada de vasalitate sovietică, au ajuns pe lista neagră. ”Masacrul statuilor” i-a făcut pe unii deputaţi din Duma de la Moscova, care s-au simţit atinşi de acţiune, să îi ceară preşedintelui Putin să impună sancţiuni Poloniei.
O soartă asemănătoare au avut (şi au) şi statuile lui Lenin din Ucraina. Au fost dărâmate mii de statui, în valuri de la vest la est. Practica – care a căpătat şi un nume, Leninopad – a început în anii ‘90 în Galiţia, pentru ca apoi să se extindă spre zonele răsăritene şi să continue până în zilele noastre. Ca şi polonezii, în 2015 ucrainenii au scos și ei în afara legii monumentele şi simbolurile comuniste în cadrul a ceea ce au numit “procesul de decomunizare a ţării”. Este punctul cel mai estic al bătăliei statuilor. Dincolo de graniţă, în Rusia, statuile lui Lenin şi ale altor tovarăşi sunt în picioare (câteva sute au mai rămas şi în Ucraina, în special în est). Dovadă şi pozele recente de la Moscova, de la Campionatul Mondial de fotbal.
Deshumarea statuilor
Rezolvări punctuale ale problemei monumentelor au avut loc în timp și în celelalte țări comuniste. E celebru cazul mausoleului bulgarului Gheorghi Dimitrov, liderul Cominternului și unul dintre cei mai influenți comuniști din prima jumătate a secolului trecut. Mausoleul a fost dărâmat în 1999, după o dezbatere aprinsă atât în țară, cât și în cadrul guvernului de dreapta condus de Ivan Kostov. În schimb germanii, după ce în 1989 au dărâmat statuia lui Lenin de 19 metri înălțime, au sfărâmat-o și au îngropat-o într-o pădure de lângă Berlin, au decis apoi să expună părți ale lucrării în cadrul unei expoziții. Astfel că în 2015, capul dezgropat al lui Lenin a văzut din nou lumina zilei.
Reevaluarea rolului figurilor istorice comuniste pare să cunoască în ultimii ani un reviriment în estul Europei. Tendinţa se suprapune cu dominaţia politică a unor partide conservatoare, de dreapta – HDZ (Comunitatea Democratică Croată) în Croaţia, Fidesz în Ungaria sau PiS (Lege şi Dreptate) în Polonia. N-a fost cazul și în România, unde alegerile din 2016 au fost câștigate de socialiști. Astfel că în timp ce în Polonia sau Ucraina se adoptau legi de ”decomunizare”, în România erau promovate reglementări privind simbolurile și denumirile care aveau legătură cu perioada nazismului. Dar e adevărat și că România, spre deosebire de alte țări est-europene, și-a rezolvat mai din vreme o mare parte a problemei de relaționare cu simbolurile trecutului comunist. Statuia lui Lenin din fața ”Casei Scânteii” a fost dărâmată în martie 1990. Celelalte monumente de același fel, din București sau din țară, au fost și ele distruse sau dosite. Ceauşescu însuşi a fost un filtru pentru ridicarea unor astfel de simboluri sovietice din moment ce era preocupat de afişarea unei independenţe calculate faţă de Moscova şi ulterior şi de propriul cult al personalităţii. Dar şi în cazul României, şi în cazurile altor ţări est-europene, e valabilă aceeaşi observaţie. A scăpa de statui nu e tot una cu a scăpa de trecutul incomod.
_____________
Foto 1: Liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito în viziunea sculptorului Antun Augustincic. Fotografie de Janez Novak, Ljubljana, Slovenija – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2995639
Foto 2: Statuia lui Imre Nagy din Piaţa Martirilor din Budapesta. Fotografie de Vauia Rex – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=79523834
