Cine crede că s-a familiarizat cu felul în care se petreceau lucrurile în timpul comunismului s-ar putea să aibă parte de surprize. Cum mi s-a întâmplat zilele acestea, când am dat aproape simultan de câteva „perle” din acea perioadă, care mi s-au părut tot atâtea fațete ale unei veritabile arte a absurdului. De fapt, chiar aceasta este și impresia cu care am rămas după ce le-am strâns mintal într-o grămăjoară rezumată în cele ce vor urma: cât de mult absurd a putut secreta impunerea persistentă și forțată a unei ideologii aliene, oricât de receptivi se puteau da românii față de ea.
Iată-le. În crepuscularul an 1989, dezorientarea era la maximum. Mulți simțeau sfârșitul, inclusiv sistemul însuși, care se gripa și se sforța ca în nicio altă perioadă. Dată fiind tensiunea, era mult mai probabil să fii judecat și „executat” sumar, pentru că într-adevăr nu mai era timp. Și nu mai era pentru dizidenți, dar nici pentru securiști. Viața se înăsprise și pentru unii și pentru alții. Și în toată această nebunie, era totuși un loc de scăpare. Și anume, chiar la nebuni. Securiști și dizidenți, se internau la psihiatrie, unde mâna lungă a vremii nu prea îi mai ajungea. Pe culoarele de la Socola, oamenii sistemului și ai anti-sistemului se intersectau pentru o pauză de respirație. Directorul spitalului îi primea egal pe toți și le repartiza câte un pat de odihnă. Povestea e de la Alina Mungiu-Pippidi, pe vremea aceea medic psihiatru la Iași, și e de găsit în dialogurile ei cu Vartan Arachelian din cartea Tranziția. Primii 25 de ani, Polirom, 2014.
Rămânem la Iași și nu ne îndepărtăm nici de anul 1989. Mai exact, suntem în 1988, iar Dan Petrescu și Liviu Cangeopol înregistrează împreună o discuție clandestină, pe care reușesc să o treacă peste graniță. Peste tot în estul Europei (sau aproape peste tot) colosul pârâia și se clătina. Numai în România, socialismul se clădea neabătut, cel puțin în mintea conducătorilor. Paradoxal, chiar administrația imperială sovietică cerea schimbări, într-o limbă a perestroikăi și glasnostului pe care nici ea nu o înțelegea de altfel prea bine. În acest context, la un moment dat în timpul discuțiilor cu Liviu Cangeopol, Dan Petrescu se oprește și întreabă: domnule, nu mă mai interesează unde sunt cele zece procente de influență ale Marii Britanii în România de pe șervețelul lui Churchill din vestitul acord de procentaj cu Stalin, dar măcar arătați-mi cele 90 de procente ale Uniunii Sovietice! România deraiase și din sferele de influență și intrase într-o lume a ei greu de deslușit și în Est, și în Vest. „Ce-ar mai fi de spus” în legătură cu Iașiul – expresie potrivindu-se mănușă cu tabloul fugitiv pe care îl fac aici – este cum a fost scrisă cartea de care vorbesc: Dan Petrescu și Liviu Cangeopol se succedau la mașina de scris, realizând astfel dialogul, apoi textul a fost citit și înregistrat pe casete, benzile casetelor au fost scoase și plasate într-o pudrieră, pudriera traficată de un lector italian, peste graniță, în occident, unde s-au remontat benzile și a fost scos textul, care s-a publicat în revista Agora încă din 1989. Cui nu înțelege de ce a fost nevoie de așa ceva, nu-i mai explic; îl las intrigat, poate astfel va fi tentat să cerceteze mai îndeaproape perioada. Detaliile sunt la Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Minerva, 1990.
„Hristos este Omul Nou. Omul Nou este Omul Sovietic. Deci Hristos este Omul Sovietic.” Luate în sine, fiecare dintre premise este valabilă în sistemul ei, teologic, respectiv comunist – ideologic. Iar concluzia decurge logic. Surpriza vine în momentul atribuirii silogismului. Cine l-a formulat? Chiar patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, Justinian Marina. Nu am găsit citatul în publicații din țară; a fost însă internaționalizat prin preluarea lui de către Czesław Miłosz în binecunoscuta sa carte din 1953, Gândirea captivă (consultată în cazul de față în ediția Humanitas din 2017).
Altă perioadă, anii „liberalizării”. Partidul are totuși antenele sale în rândul scriitorilor. Sunt așa-numiții activiști culturali, care trebuie să îi influențeze în direcția socialistă pe „creatorii de cultură”. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Activiștii încep să pactizeze cu subiecții lor, negociază, fac compromisuri și așa cenzura pălește, iar din partea scriitorilor apar cerințe și revendicări tot mai îndrăznețe. Partidul se sesizează, percepe sursa agitațiilor și ia măsuri. Activiștii culturali sunt mutați pe la agricultură, la industrie, la externe. Au prins mesajul? Ei, aș! Activiștii mențin legăturile cu „cultura”, au început să se creadă ei înșiși oameni de litere, să publice cărți, să citeze din clasici. Bine, strădania și bunăvoința lor se plăteau gras în drepturi de autor, până când Elena Ceaușescu s-a înfuriat și a dispus ca nomenclaturiștii să nu primească pentru o carte un onorariu mai mare decât trei salarii medii pe economie. (Dintr-un articol inedit al lui Romulus Rusan, intitulat 60 – 70 – 80, și apărut în „Convorbiri literare” nr. 302/ februarie 2021)
Norman Manea a revenit în multe ocazii asupra deceniului nouă al secolului trecut, ultimul al comunismului de stat românesc. Adevăratul „obsedant deceniu” dacă-l evaluăm după arta absurdului pe care o dezvoltase. Într-o carte de convorbiri cu jurnalistul și eseistul Hannes Stein (Cuvinte din exil, Polirom, 2011), scriitorul din România povestește o altă ciudățenie a anilor ‘80: „Dacă ați fi intrat într-o librărie din București și ați fi cerut operele lui Marx, ați fi fost privit ca un idiot, sau ca un bolnav mintal, sau ca un provocator. Era imposibil să îți imaginezi că cineva ar face așa ceva. În afară de asta, nici nu se găsea Marx nicăieri. (…) Asta era România! Era o fațadă de socialism bizantin.” La câtă toleranță la absurd s-a putut manifesta în acel deceniu, nu pot să nu mă gândesc și invers: dar dacă nu doar românii au căutat un echilibru cu comunismul, ci și comunismul a trebuit să își găsească un modus vivendi în România?
