CulturăRaftul AteneiPrigoana tablourilor

Prigoana tablourilor

-

promovare onlinespot_img

Poate mai ţineţi minte o ştire mai veche, de acum aproape zece ani, despre descoperirea într-un apartament din München a unei colecţii incredibile de picturi celebre. Lucrări de Liebermann, Chagall, Matisse, Picasso, Degas, Cézanne, Munch, Marc sau Dix, printre alţii, date dispărute la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, fuseseră acum găsite, în urma unui control de rutină al fiscului, în locuinţa unui colecţionar în vârstă de optzeci de ani. Era o primă referire publică la ceea ce ulterior s-a numit Colecţia Gurlitt, un tezaur de artă modernă de peste 1.500 de tablouri în ulei, desene, pasteluri, gravuri şi sculpturi valorând sute de milioane de euro. În spatele acestei colecţii stau însă tragediile personale ale posesorilor iniţiali, dar şi ale autorilor artişti. În urmă cu câteva decenii, multe dintre tablourile din colecţie au fost etichetate drept artă decadentă, degenerată – Entartete Kunst – supusă oprobiului public şi menită distrugerii, iar posesorii şi creatorii ei au fost persecutaţi şi de multe ori ucişi. Căci tezaurul a apărut în sumbrii ani ai celui de-al Treilea Reich. 

Unul dintre jurnaliştii care s-au ocupat de subiect pe măsură ce acesta se dezvolta a fost Catherine Hickley de la agenţia Bloomberg News. Ea a dorit să-şi extindă cercetarea, rezultând o carte despre soarta postbelică a operelor furate de nazişti. Grafic vorbind, cartea arată impecabil, cu pagini de hârtie velină legate trainic, pe fascicole, în buna tradiţie de odinioară. Coperta cartonată şi supracoperta dau o notă de trăinicie şi eleganţă, perfect echilibrată de altfel cu conţinutul; căci în definitiv în el e vorba, nu-i aşa, de persoane cu un nemaipomenit simţ estetic. Dar şi scrierea în sine este extraordinară. Autoarea expune clar şi curgător întreaga istorie a oamenilor şi tablourilor implicate; nu e vorba numai de o documentare de proporţii, dar şi de ştiinţa expunerii ei logice şi în dozajul necesar unei digerări uşoare din partea cititorului. Un tur de forţă şi în această privinţă. Dacă ar exista un Praxitele al cărţilor, atunci sigur el ar fi sculptat volumul The Munich Hoard. Hitler’s Dealer and his Secret Legacy

Sunt multe de spus despre povestea colecţiei strânse de Hildebrand Gurlitt în timpul regimului nazist. Grosul cărţii este despre acest proces, pentru ca în partea finală să fie investigat, cu empatie şi discernământ, cadrul legal în care şi astăzi se petrec tentativele de îndreptare a imenselor abuzuri comise de nazişti. În scurta prezentare de aici, mă voi opri doar asupra unor momente din carte pe care le consider potrivite pentru un public – cum e cazul cu cel românesc – mai puţin obişnuit cu faptele petrecute în Germania nazistă. 

Expoziţia Entartete Kunst, 1937. Sursa foto: Pushkin House, Londra

Este de pildă episodul desfăşurării hilarei, suprarealistei expoziții Entartete Kunst. Aceasta a fost organizată de către Adolf Ziegler, un zelos promotor al ideologiei naziste privind arta. El însuşi se considera un artist, dar nudurile pe care obişnuia să le deseneze nu au avut nici măcar valoarea necesară pentru fi declarate Entartete. Ele însă i-au adus în schimb o poreclă în lumea avizată a artelor plastice: ”Maestrul părului pubic german”. Ziegler, la ordinul lui Goebbels, a golit muzeele germane de expresioniști și impresioniști; o mie o sută de piese din toată țara au fost aduse în primă fază la München, dintre care şase sute au fost expuse în expoziția deschisă pe 19 iulie 1937. Expoziția era gândită să ilustreze decadenţa artei moderne, inutilitatea, dar şi nocivitatea ei pentru Reich şi omul arian, reflectând astfel şi capacitatea de înţelegere artistică a liderilor nazişti, în frunte cu Adolf Hitler, care în tinerețe fusese de două ori respins la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Viena. Printre tablourile rechiziţionate pentru expoziţia denunţătoare de la München erau opere de Paul Klee, Franz Marc, Wassily Kandinsky, Emil Nolde, Ernst Ludwig Kirchner, Max Beckmann, Otto Dix, Kathe Kollwitz. Operațiunea de golire a galeriilor a continuat însă şi după expoziţie, până în martie 1938, când muzeele germane au fost declarate ca fiind „purificate”. „Arta degenerată” a fost strânsă la final într-un siloz de pe Köpenicker Straße din Berlin: peste douăzeci de mii de lucrări create de o mie patru sute de artiști, provenind de la aproximativ o sută de muzee (inclusiv din expoziția de la München, care devenise itinerantă între timp). Silozul a fost vizitat de Hitler în ianuarie 1938. 

S-a pus problema arderii operelor dezgustătoare, dar a prevalat interesul comercial. Germanii aveau nevoie de valută pentru programul de înarmare. Au fost selectate opt sute de picturi și sculpturi și patru mii de lucrări pe hârtie, duse la Palatul Rococo Schonhausen și scoase la mezat pentru dealerii de artă care urmau să le vândă în străinătate. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Göring să se servească între timp cu patru Vincent van Gogh, un Paul Cezanne, un Edvard Munch și un Franz Marc, pe care ulterior i-a schimbat cu opere ale unor maeștri clasici. De la sfârșitul lui 1938, patru dealeri aveau permisiunea de a vinde în străinătate opere din siloz și din Schonhausen; printre ei, și Hildebrand Gurlitt (tatăl lui Cornelius Gurlitt, cel care i-a moştenit agoniseala şi a primit vizita fiscului german în 2012, la optzeci de ani). Apare ideea ca muzeele să fie totuși în principiu despăgubite și astfel dealeri precum Gurlitt au venit cu propunerea ca ei să preia „arta degenerată” în schimbul unor clasici cu care guvernul să despăgubească muzeele „în natură”. După ce s-au epuizat toate aceste operațiuni, cele cinci mii de lucrări nevalorificate din siloz (picturi, sculpturi și acuarele) au fost arse în curtea sediului central al pompierilor din Berlin, pe 20 martie 1939. Au ars atunci opere de Heckel, Nolde sau Schmidt-Rottluff, care ar fi putut valora astăzi milioane de euro. Catherine Hickley a remarcat că legea Goebbels din 31 mai 1938 de spoliere a muzeelor germane de Entartete Kunst nu a fost abolită, spre deosebire de alte patru sute de legi naziste. În acest fel, scria ea în carte, muzeele germane nu pot iniția nici azi procese de retrocedare.

Aş mai menţiona apoi selecțiile făcute de Hans Posse pentru Comisia Specială Linz printre operele confiscate de la evrei în Polonia şi la Viena. Aici e de precizat că de la evrei se putea confisca orice tablou, fie el pe gustul naziştilor, fie Entartete Kunst. Şi desigur, dacă acest lucru era posibil în cazul evreilor din Germania, cu atât mai mult era practicat în cazul evreilor din ţările ocupate. Comisia Specială Linz avea ca sarcină strângerea de lucrări pentru viitorul Fuhrermuseum din Linz, căci Hitler îşi făcea planuri mari în legătură cu o galerie de artă în Linz care să îi poarte numele şi care să eclipseze muzeele din Viena, unde nu fusese recunoscut ca artist. După ocuparea Franței, are loc şi înființarea Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg (ERR), o unitate însărcinată cu însușirea proprietăților culturale din țările ocupate. Șef aici era un alt ideolog fanatic nazist, Alfred Rosenberg. Lucrările confiscate în Franța au fost depozitate la muzeul Jeu de Paume din centrul Parisului, martor al unuia dintre cele mai mari jafuri din timpul războiului. Hitler a dat dispoziție ca reprezentantul lui să aibă drept de preempțiune la lucrări, dar Göring dădea iama el însuşi prin ele; a vizitat Jeu de Paume de zece ori. 56 de lucrări de la Jeu de Paume au ajuns la Comisia Specială Linz; în schimb Göring a luat de acolo 875. În total, ERR a strâns din Franța 22.000 de opere confiscate de la evrei, pe care le-a trimis în Germania.

Destinul acestor tablouri vânate, vândute, sechestrate şi arse este strâns legat de cel al posesorilor lor, de cele mai multe ori evrei, dar şi opozanţi politic ai naziştilor sau membri ai minorităţilor sexuale. Şi nu e vorba doar de tablourile bogaţilor, ci şi de bunuri confiscate de la săraci, cum ar fi un banal sfeşnic sau o piesă de mobilier. Catherine Hickley povesteşte de o familie ridicată din casă şi dusă la Auschwitz unde mama şi fetele, cu excepţia uneia, au fost gazate şi arse pe loc. La arestare, Gestapoul a confiscat şi cărţile acestei familii modeste. Peste ani, fata supravieţuitoare şi-a putut recupera trei cărţi. Pe una dintre ele, mama îşi scrisese numele. Era singurul lucru care îi amintea de mama sa şi a plâns când i-a văzut scrisul de mână. Astfel că valoarea acestor obiecte confiscate de nazişti nu se măsoară numai în bani – sau nu în primul rând în bani.

Închei tot cu o poveste, printre cele mai impresionante din cartea scrisă de Catherine Hickley. Henri Hinrichsen era o personalitate în Leipzig. Om de afaceri şi filantrop, nu i-a venit să creadă că poate fi tratat cu atâta nerecunoştinţă încât să îşi piardă afacerea, ca să nu mai spun viaţa. Căci Hinrichsen, deşi german de bază al oraşului, era evreu, şi a intrat treptat sub incidenţa legilor rasiale ale regimului nazist. Soţia şi fiul i-au tot spus de pericol, dar el nu a crezut. Ba chiar s-a supărat când fiul a emigrat. Până la Kristallnacht, când el şi cu celălalt băiat al familiei au fost arestaţi, bătuţi şi încarceraţi. Afacerea i-a fost confiscată şi „arianizată”. Atunci a realizat că totul era pierdut pentru el şi pentru familia lui în Germania şi a vrut să plece. Opt tipuri de taxe inventate de nazişti a avut de plătit pentru a obţine paşaportul. Lipsit de alte venituri, i-a vândut patru tablouri şi desene lui Hildebrand Gurlitt (printre care un Camille Pissarro, un Moritz von Schwind – ajuns în depozitul pentru Fuhrermuseum – şi un Carl Spitzweg), deşi Gurlitt a susţinut după război că nu cumpărase niciodată picturi de la evreii constrânşi să-şi vândă bunurile din cauza situaţiei în care i-au adus naziştii. Hinrichsen n-a văzut niciun ban de pe urma tranzacţiei, toţi s-au dus în contul lui bancar blocat de nazişti pentru a acoperi cuantumul taxelor. La sfârşitul lui ianuarie 1940, reuşeşte să plece în Belgia, de unde spera să ajungă în SUA. Fiul rămas în Leipzig a vrut să le trimită bagajele pe tren, dar acestea au fost confiscate şi vândute de nazişti la o „licitaţie evreiască”. Între timp, germanii ocupă Belgia în 1940 şi soţia lui Hinrichsen moare pentru că, fiind evreică, nu a avut dreptul să i se administreze insulină. Băiatul e arestat şi dus într-un lagăr din Franţa unde moare de tifos. Henri Hinrichsen e şi el arestat şi deportat în toamna lui 1942 la Auschwitz unde e gazat în ziua sosirii. Jefuirea familiei Hinrichsen a fost sistematică şi totală, începând cu afacerea şi valorile şi până la viaţa membrilor ei, cu excepţia fiului care a fugit din vreme în SUA. Dar şi acesta a fost jefuit de dreptul de a reintra după război în posesia tablourilor familiei. 

_______________________

Catherine Hickley, The Munich Art Hoard. Hitler’s Dealer and his Secret Legacy, Thames & Hudson Ltd, London, 2015, 272 de pagini (în limba engleză), 40 de ilustraţii, format 16 x 24 cm.

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Global, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” - editura Vremea, 2022, „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

Martor al trenurilor morții din Sighet

”Și ce să fac cu ele, că mai am zeci în garaj!”, mi-a replicat Vasile Moldovan, când am încercat...

5 medalii de aur pentru România la Balcaniada de șah online juniori

Rezultate foarte bune ale juniorilor noștri la Balcaniada online desfășurată în zilele de 31 octombrie – 1 noiembrie,în condițiile...

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XXXI). Teoria deschiderilor de acum o sută de ani

Numărul 2/ 1933 apare în luna august în îngrijirea aceleiași echipe anunțate și în frontispiciu: director Mihail Sadoveanu, fondator...
promovare onlinespot_img

Cine a spus că elefanții nu pot să danseze?

Acum apare cu necesitate, mai mult ca oricând, abordarea dezvoltării și schimbării în organizații, sub presiunea schimbării majore de...

Ibrăileanu și metafizica traversată ‘per pedes’

Se fac astăzi 85 ani de la moartea lui Garabet Ibrăileanu, care ar trebui recunoscut nu numai prin literatura...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi