19 florar 2021. 19 mai este o dată emoționantă în istoria filmului. Două figuri tragice, mă gândesc la John F. Kennedy și Marilyn Monroe sunt legate de o scenă care nu se poate uita niciodată.
Iată detaliile: La 19 mai 1962, la Madison Square Garden, New York, are loc sărbătorirea zilei de naștere a președintelui american John F. Kennedy. Punctul culminant este atins când Marilyn Monroe cântă „Happy Birthday”.
La Breaza am întâlnit o personalitate care se ocupă și ea de filme, de istoria cinematografiei, cu accent pus pe producția românească. Este vorba despre domnul Viorel Domenico.
Mă întâlnesc cu el mereu pe stradă, ori la Centrul Cultural din Breaza unde avem proiecte comune în domeniul publicisticii. Aici intră Ziarul Breaza, dar și revista Breaza Culturală.
Merg la bibliotecă și îi citesc volumele despre film, ori despre evenimentele din decembrie 1989. Am pe masa de lucru cartea sa despre istoria secretă a filmului românesc.
Prin volumul intitulat „Scutul de celuloid” (Editura Militară, Bucureşti, 1991), locotenent−colonelul Viorel Domenico îşi propunea — în absenţa unei lucrări de anvergură privind istoria cinematografiei româneşti de la origini până în prezent — câteva „contribuţii la o istorie a filmului românesc cu tematică militară”. Aptitudinile filmologice ale autorului — manifestate şi până atunci în activitatea editorială, publicistică şi de creaţie cinematografică, la Studioul cinematografic al Armatei — se materializau, atunci, într-o carte cu un profil „specializat”, accentul investigaţiei istorice fiind pus pe axul problematic ales (filmul cu tematică militară).
Continuându-şi cercetările, istoricul de film Viorel Domenico propune o a doua carte inspirată din trecutul cinematografiei naţionale, „Istoria secretă a filmului românesc” (Editura Militară, Bucureşti, 1996). Autorul vorbeşte în această carte despre anii cinematografului 1940−1950, un deceniu „interzis”, existent până acum doar în arhive şi în memoria veteranilor celei de-a şaptea arte, o istorie — până acum — „ocolită”, ascunsă, falsificată sau „reprimată” a filmului românesc. Efectiv, critica şi istoriografia plasează spre anul 1939 încheierea „preistoriei” filmului românesc, iar piatra de hotar a „noii istorii” este considerată a fi anul 1948 (naţionalizarea industriei cinematografice), între aceste date existând un mare gol, o „paranteză temporală” pe care autorul îşi propune s-o umple.
Prin forţa lucrurilor, istoria filmului românesc din aceşti ani se identifică (uneori până la suprapunere) cu istoria filmului militar, deci se poate considera că autorul îşi continuă investigaţia istorică pe axul problematic stabilit în primul volum. Pe de altă parte, însă, citim, în cartea lui Viorel Domenico, cu limpezime, intenţia de a ieşi dintr-un perimetru „specializat” (filmul cu tematică militară) şi a aborda frontal istoria cinematografiei naţionale în deceniul al cincilea, cu toată problematica pe care o implică această perioadă mai puţin cercetată — şi implicit mai puţin cunoscută — din trecutul filmului românesc. Câteva dintre capitolele şi subcapitolele cărţii oferă cititorului numeroase informaţii inedite. Printre ele „Frontul şi… afrontul” (cu amănunte privind „politica de dictat”), „Reporterul cinematografic în război”, „Filme arestate” cu amănunte despre filme−document redescoperite ca România în lupta contra bolşevismului, Război sfânt, Căderea Sevastopolului etc. şi despre contribuţiile inestimabile ale unor cineaşti ca Paul Călinescu, Tudor Posmantir, Ovidiu Gologan şi atâţia alţii la scrierea acestei istorii Poate că în „cazul” O noapte furtunoasă autorul nu rezistă tentaţiei de a stabili câteva excesive „relaţii militare”, dar şi acest capitol, consacrat capodoperei lui Jean Gergescu, pune în discuţie documente inedite, oferind — ca întregul volum de altfel — o lectură captivantă, atât cinefililor cât şi cineaştilor.
Acum mă uit la filme pe internet. Mă dau în vând după cele rusești. Cred că am luat la rând toți marii regizori ruși și degust îndelung operele lor. Asta atunci când am program la taste. Din cauza lucrului prelungit în fața calculatorului, familia a impus doar câteva ore zilnic. În rest, plimbări pe dealuri. Fără ecrane de telefon mobil, fără calculator, fără televizor. Nimic!
