Business Dezvoltare personală Pierderi de timp pentru regăsiri de sine

Pierderi de timp pentru regăsiri de sine

-

promovare online

Poate o să râdeți, dar eu când mănânc ceva care-mi place foarte mult, las două-trei minuțele pauză până la următorul fel de mâncare, ca să mă bucur de gustul care mi-a sedus papilele. 

Cred că și atunci când ne îndestulăm din bogatele resurse de dezvoltare personală ne-ar fi de folos să luăm pauze, din când în când. 

Interacțiune și introspecție. Acțiune și repaos. Acumulare și procesare. 1 și 0, adică semnal și absența semnalului, ca în informatică. X și 0, ca în … Nu, asta n-are nicio legătură cu subiectul, nu poate fi speculată. Cred.

Cheia echilibrului, zic eu, e răgazul. Timpul de absorbție, de procesare și de reagregare în stil personal.

Goana zilei e dictată, din ce în ce mai acaparator, de dorința de mult și repede. Suntem antrenați într-un tăvălug de tendințe, opțiuni și presiuni. Avem acces la atât de multe informații, atât de multe idealuri și rețete de succes încât, de multe ori, nu mai vedem pădurea din cauza copacilor.

Să încercăm să ne imaginăm cum se îngrămădesc în ființa noastră toate noile achiziții de dezvoltare personală dacă nu ne oprim din acumulare. E ca atunci când salvăm în grabă o grămadă de fișiere pe Desktop sau într-un folder temporar. Tot amânăm organizarea tematică a informației, convinși că entuziasmul ne e de ajuns pentru a nu pierde șirul. În scurt timp, însă, ne rătăcim în liste haotice de fișiere care nu prea ne mai spun mare lucru, după titlu. 

E frumoasă frenezia de a face cursuri și specializări, de a citi tone de articole, de a folosi tehnici de ieșire din zona de confort pentru mai mult randament. E incitantă și interacțiunea cu mentori și antrenori de dezvoltare personală. Toate sunt menite să ne ajute. Dar nu neapărat toate odată, pe repede înainte. 

Reveriile nu sunt bazaconii

Nu văd de ce să alungăm reveriile din viața noastră sau a celor dragi. Reveriile sunt evadări benefice, întâlniri cu sinele, în diverse ipostaze, și ranforsări de identitate. 

Ca să revin la analogia cu organizarea informațiilor în foldere tematice, cred că reveriile sunt o formă de răgaz de sedimentare. Sunt momente de libertate totală a sinelui, în care parcurgem grămada de fișiere învălmășite și cernem esențialul de balast. Și ne organizăm și folderele [eventual și sub(sub)-folderele, pentru cei mai meticuloși].

Oamenii admiră, în general, echilibrul, siguranța de sine, luciditatea. Să fii mereu pe fază e ceva de admirat oriunde, oricând, nu-i așa? Cred că ăsta e motivul pentru care visătorii își ascund, de multe ori, visurile diurne și doza aferentă de aiureală.

Eu însămi mă număr printre visătorii ușor aiuriți. Sunt dintre cei care, din fericire, nu s-au rușinat de asta ca de o slăbiciune. Dar mi-am tot ținut reveriile la ralanti, fără să-mi treacă prin minte că pot fi un punct forte. Abia de curând mi-am dat seama că fix hoinăreala asta mentală, ușor aiurită, mă inspiră să scriu. Sau mai bine zis să gândesc în eseuri, în fluxuri de idei care m-au asaltat dintotdeauna dar pe care le reprimam cu atitudine gen „Țara arde și baba se piaptănă”. 

Dar nu despre mine vreau să vorbesc, ci despre tipologia visătorului, în care, întâmplător, mă încadrez și eu. Am senzori fini în privința asta și recunosc cu ușurință visătorii. În special în rândul copiilor și adolescenților. Experiența mea de profesor e foarte redusă, dar suficientă pentru a-mi da seama cât de singuri și nevalidați se simt mulți dintre ei.

Timizi și tăcuți, își închid sufletele, cu aspirații cu tot. Ori, resursele cele mai prețioase pentru dezvoltarea personală și profesională sunt în cufărul ferecat. Acolo sunt comorile. Pentru cei foarte tineri, părinții, profesorii și psihopedagogii sunt cei care pot face pasul spre înțelegere și validare. 

Cei maturi, visători cronici, camuflați, au nevoie să-și spargă singuri lacătele. Într-o primă fază, prin descoperirea unor cercuri sociale [reale sau virtuale] cu care rezonează. Una din multele forme de dezvoltare personală, de altfel. 

Ce fac cei care n-au înclinații spre reverii? Se bucură de echilibrul, siguranța de sine și luciditatea pe care le au, cel mai probabil, în compensație. Bine până aici.  Însă, în cazul lor, unde apare răgazul spontan de sedimentare, de reorganizare a folderelor interioare? În orice moment al rutinei zilnice care-ți lasă gândurile libere. Eventual în tandem cu cineva cu înclinație de visător/explorator. 

Uită-te pe unde mergi! 

De acord, pentru că e preferabili să nu calci în gropi. Dar asta nu înseamnă să nu vezi detaliile din jurul tău. Aș zice că exact asta face un copil curios, de exemplu. Se uită pe unde merge. Iar dacă ești lângă el, chiar grăbit fiind, nu te împiedică nimeni să te bucuri de ce ți se așterne în cale și ție, în egală măsură. Dacă ai văzut un șir de furnici traversând trotuarul, de ce să nu te duci cu gândul [și cu vorba] la Topîrceanu și La Fontaine, la organizarea muncii în mușuroi? Revenind la „Țara arde și baba se piaptănă”, aș zice că e mai arzătoare o discuție despre hărnicie decât să mergi stresat și robotizat la grădiniță, spunându-i copilului să tacă. „Tu nu înțelegi că întârziem?”

Mi s-a întâmplat și mie să-mi găsesc scuze de felul ăsta. Dar m-am simțit vinovată, m-am relaxat și m-am uitat cu adevărat pe unde merg. 

De multe ori, dezvoltarea personală vine chiar din lucrurile pe care le declarăm inutile sau păguboase. Declarăm punctualitatea valoare de căpătâi. Corect și frumos în relațiile interpersonale. Dar oare să fii punctual înseamnă să fii posac și necomunicativ în momentele premergătoare ajungerii la destinație? 

Dacă zi după zi după zi tot ce faci e să fii punctual, unde mai e dezvoltarea? Punctualitatea e bifată deja. Hai să introducem în schemă și plăcerea călătoriei și inevitabilele învățăminte trecute prin sine.

Poți să te deplasezi cu același număr de kilometri pe oră [vorbesc de mersul pe jos, unde se elimină riscul de accident din cauza conversației] și să te bucuri din plin de tovarășul de drum și de explorarea stimulilor contextuali împreună cu el.   

Simt cum mă duc în zona limbajului neutru, la confluența resurselor umane cu psihologia. Ceea ce e normal pentru un articol de dezvoltare personală. Pe de altă parte, simt încă și briza mângâietoare a bucuriei solare de după Săptămâna Mare și îi mai îngădui minții un scurt răgaz de explorare după busola inimii. Ca o corabie cu pânze navigând tihnit pe mări calme în care furtunile nu s-au inventat încă. 

Răgazul agapic

În fond, Paștele nu e doar o alertă Google în calendarul evenimentelor din viața personală. Paștele e o alertă spirituală de o cutremurătoare magnitudine, un reset anual în goana vieții, o doză de efort minim garantat în rafinarea relațiilor interpersonale. Ideală ar fi o frecvență cel puțin săptămânală în reorganizarea folderelor interioare, în duminicile în care singurul lucru cu sens și folos este cu noi înșine.

Iar lucrul cu noi înșine nu e doar în folosul nostru. Pentru că ne face mai buni, este și în folosul celor dragi, în folosul prietenilor și tuturor celor cu care interacționăm. Este parte din agápe – dragostea înaltă, caldă și îndelung răbdătoare pentru oamenii știuți și neștiuți din viața noastră. 

„Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi

și ți-aș săruta talpa piciorului,

nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,

de teamă să nu-mi strivești sărutul?… ”

Dacă îndrăznesc să ies din erotismul lui Nichita și să mă las purtată de starea agápe, e doar o formă de adâncă prețuire și omagiu. Nu o distorsionare, ci doar un zbor cu alte aripi, o migrație involuntară și tulburătoare din locul în care m-a purtat Nichita. Ce vreți, nu mai sunt la prima tinerețe …

Îndrăznesc să sper că ieșirea din sfera erosului cu aceste minunate versuri nu supără pe nimeni.

O ieșire din erotic și o imersie în … agapic.

Când cineva ne sărută sufletul, am putea oare să ne suspendăm ființa, pentru câteva secunde măcar, ca să nu strivim sărutul? Probabil că nu, dar am putea să ne oprim din goana după tot și să privim un cer azuriu – fie și pe un ecran. Doar să privim [de fapt, putem și să zâmbim] și să ne lăsăm absorbiți balsamic în nesfârșitul senin agapic.  

____________________
Foto: unsplash.com

 

Paula Vasile
Paula Vasile este licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [paulavasile.com] și femeie de [micro] afaceri.

Random posts

Regulament Editia I – Bucuresti, 8-11 noiembrie 2019

Ediția I Campionatul de Șah Corporate pe Echipe “Pallas Athena”, Bucuresti 8-11 noiembrie 2019 Regulamentul conține: DescriereParticipanțiFormatInscriere / prețData si locul...

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (II)

„No 1. Maiu. 1925” Primul număr al „Revistei de Șah”, nume sub care a apărut pentru prima oară publicația care...

European Chess Union – European Online Corporate Championship

Campionatul european de șah online corporativ 2020 va avea loc în perioada 3 - 4 octombrie 2020. Evenimentul este deschis...
promovare online

Viața între literatură și șah: „o neîntreruptă odihnă”. Interviu cu marele maestru Mihail Marin

Mihail Marin s-a născut în 1965, a primit din partea FIDE titlul de mare maestru și este și un...

INVITAȚIE LA PLOIEȘTI JAZZ FESTIVAL

MOTTO: ,,Muzică, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apă...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi