Așa cum vă anunțasem, în câteva ore „Șahiștii” se lansează și la Brașov. Este cea de-a doua lansare a cărții de proză scurtă semnată de redactorul șef al revistei noastre, după cea de la București, de la începutul acestei luni – și suntem în măsură să dezvăluim că va mai urma o lansare, în orașul natal al autorului, la Galați. Deocamdată, de la lansarea de la București, și în preambulul lansării de la Brașov, publicăm mai jos intervenția scriitorului, criticului literar și comentatorului Ion Bogdan Lefter. Adaptarea, editarea și prescurtarea unor paragrafe, precum și titlul și intertitlurile intervenției, aparțin redacției.
Pentru un „prozator al șahului”
de Ion Bogdan Lefter
Suntem într-o situație în care este foarte ispititor să căutăm conexiuni, asemănări, omologii între șah și literatură, între piesele de pe tabla de șah și cuvinte, între permutaționismul jocului de șah și ceea ce se întâmplă cu limbajul. La urma urmei, nu cred că descopăr nicio Americă – poate doar o roată – dacă spun că jocul de șah e în definitiv un limbaj în sensul generic al cuvântului. E vorba de același tip de raportare la un set de reguli de structurare – a celor treizeci și două de piese, în cazul șahului, și a câtorva zeci de mii de cuvinte câte există de pildă în lexicul limbilor europene, în cazul limbajului. Sau, mergând și mai departe, putem da exemplul jocului de bridge, pe care l-am practicat în tinerețe, un alt sistem de tip semiotic, unde iarăși intervin reguli specifice de asamblare și de permutare ca și în șah sau limbaj.
E foarte tentant așadar să faci asemenea apropieri când avem în față o carte intitulată „Șahiștii” și de aceea nu voi încerca să le evit, deși există și alte linii de interpretare care pot fi invocate. Una dintre ele este cea legată de profesia de bază a autorului, și anume jurnalismul. Sigur, domnul Iamandi nu a făcut un secret din faptul că a jucat șah în tinerețe, până la studenție. Acesta este unul dintre rezervoarele sale de inspirație. Dar din perspectiva celuilalt rezervor, al scrisului, trebuie spus că el a început cu jurnalismul. Și aici nu introduc niciun fel de judecată de valoare: sunt jurnaliști care își fac meseria, la radio, la televiziune, sau în reviste și la ziare – și atât, nu sar pragul în zona cărții tipărite. Sunt profesioniști onorabili și valoroși și aceștia, fără discuție. Dar sunt și jurnaliști care din pasiune, talent, ambiție sau dintr-o combinație a acestora ajung să publice în volum, de la simplele antologii de reportaje proprii, să spunem, până la cărți de literatură. Iar Ionuț Iamandi este, între jurnaliștii români, unul dintre aceștia din urmă, un autor care, din 2019 încoace, când i-a apărut „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio”, publică, iată, „la foc automat” cum se spune, câte o carte pe an.
Un cârlig șahistic
Subiectele prozelor din cartea „Șahiștii” sunt inspirate din șah, dar ele sunt, desigur, mai diverse. Sunt „bucăți” de viață, sunt „felii de viață”, cum a spus cândva Emile Zola, care dețin în plus un fel de cârlig șahistic, pentru că de la început, sau pe parcurs, în fiecare dintre ele, apare și o legătură cu șahul. Domnul Iamandi are deci o dominantă tematică în culegerea sa de povestiri. Dar el a avut și ideea interesantă, simpatică, de a ordona sumarul după piesele de șah. Puteau fi în carte douăzeci de proze, treizeci, patruzeci, dar a avut el grijă, le-a potrivit, le-a calculat și a adunat fix treizeci și două, așa încât în loc de „Cuprins” sau „Sumar”, cum vedem în (aproape) toate cărțile, el a trecut în carte: „Piesele de joc”. Mai mult, în lista de titluri de povestiri, fiecare titlu e precedat de simbolul unei piese din setul de șah, rege, regină, turnuri, nebuni, cai și pioni, pe două pagini, pe pagina stângă fiind simbolurile pieselor albe și pe cea dreaptă, în oglindă, fiind cele ale pieselor negre. N-am reușit să identific în carte – probabil că nici nu există – un „plan general șahistic”, așa încât să putem spune că de pildă cutare povestire are ca simbol un cal negru pentru că în text se află ceva anume în acest sens.
Acest tip de sumar mi-a evocat alte câteva soluții omoloage. Există un roman excelent al lui Mircea Nedelciu, intitulat „Zmeura de câmpie”; unele manuale de liceu includ fragmente din acest roman. În acest roman, sumarul e ordonat după literele alfabetului; sunt atâtea capitole câte litere sunt în alfabet, de la A la Z. De curând am început să citesc „Coma hindusă”, noul roman al lui Mircea Daneliuc, un regizor faimos, dar și un mare scriitor, cu o operă bogată și excepțională, publicând cel puțin o carte pe an de câțiva ani încoace. Cartea lui Mircea Daneliuc este despre pandemie și e o descriere a delirului unui bolnav de covid; capitolele cărții sunt intitulate cu intervale orare, și alături sunt trecute scurte notații ale situației clinice de moment a bolnavului. Mai este și „Femeia în roșu”, vestitul roman din 1990 al lui Mircea Daneliuc, scris împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, roman inspirat dintr-un caz real. În această carte, capitolele sunt intitulate cu termeni din medicina legală, de genul „Rigor mortis”, în funcție de cum avansează narațiunea în explorarea cazului.
Sunt exemple de cărți care, cel puțin în cazul sumarului, ies din banalitatea înșiruirii unor titluri de capitole, sau, dacă e vorba de proză scurtă, de povestiri. Ne mai putem gândi și la „Șotronul” lui Julio Cortazar care este un roman construit intenționat ca un sistem semiotic bazat tot pe un tip de joc permutațional. Cortazar a încercat să folosească regulile șotronului ca reguli de construcție ficțională și ca reguli de manipulare a limbajului. Ceea ce în sine este un fapt foarte interesant, care ne duce spre experimentul de tip James Joyce și alte experimente cunoscute de tip permutațional. Am mai putea compara această organizare cu cea din „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, un roman alegoric cu personaje cu ascendență în bestiarul medieval, în care la sfârșit găsești un glosar cu decriptarea aparițiilor din carte.
O manieră „aproape americănească”
Nu trebuie să ducem însă acest drum până la capăt, căci Ionuț Iamandi nu este un autor manierist sau de tip ermetic, care să își fi dorit să încifreze în carte cine știe ce mesaje. Prozele lui sunt unitare stilistic, deși autorul nu pare să își fi propus să își construiască o modalitate anume de exprimare literară. El a construit deocamdată o carte, nu un stil. El a dezvoltat o manieră aproape americănească pe alocuri, de dezvoltare a unui mic subiect, sau a unui personaj interesant, și la care la un moment dat constați că are o legătură cu șahul. E aici și un cosmopolitism de spații și de personaje; cele mai multe dintre acțiuni nu se petrec în România, sunt proiectate în America, în Rusia, în Polonia și în multe alte locuri. Există în cartea „Șahiștii” în același timp și o diversitate culturală, care e dată de un alt specific al cărții: dedicațiile. Cu excepția unei singure proze, toate povestirile se încheie cu câte o dedicație. Unele dintre ele sunt pentru șahiști cunoscuți – Florin Gheorghiu, Bobby Fischer, Alexandr Alehin sau alții – altele pentru jucători mai puțin celebri, români sau nu, sau pentru categorii generice, antrenori, de pildă, sau pentru iubitorii de șah în general, „șahiștilor de parc”, sau „de Cișmigiu”, cum le spunem noi, bucureștenii. Sunt dedicații pentru șahul ca univers, de la marii performeri la modeștii amatori care gustă simpla plăcere a jocului.
În carte este vizibil, deși mascat ușor de o anumită discreție, și firul autobiografic. Una dintre proze – apropo de dimensiunea jurnalistică – este scrisă sub formă de interviu. Intervievatul este un personaj care probabil are o oarecare corespondență cu cel menționat în dedicația de la sfârșit, însă pe ziaristul care ia interviul îl cheamă Ion Creion. Numele are și o notă autoironică atunci când prenumele autorului provine tot de la Ion, iar profesia aceluiași autor este jurnalismul.
Un cadou din partea universului rural
Mai este în carte o povestire, scrisă la persoana întâi, în care pe personajul principal îl cheamă Ion, iar pe cel secundar – însoțitor, Ionel, unchiul Ionel. E aici o corespondență de planuri, un transfer de identitate între cei doi Ion care iarăși trimite la un alter-ego al autorului. Unchiul de la țară îl învață șah pe ăsta micu’, venit în vacanță la bunici. Și Ion începe să prindă jocul – nu chiar ca Sam, un alt personaj dintr-o altă povestire, care dă simultane cu jucători de club – dar într-un ritm destul de alert. Ajunge să îl bată pe unchi, crește și ca joc, și ca vârstă, devine adolescent, vine mai rar în vacanțe la țară. De unde unchiul îl bătea mereu la început, iar după niște anii își împărțeau victoriile, acum adolescentul îl bate tot timpul pe unchi, proza încheindu-se cu o scenă foarte frumoasă. Băiatul joacă o ultimă partidă cu unchiul, dar de această dată „orb”, adică fără să se uite la tablă. Unchiului nu-i vine să creadă, se uită pe tablă, la mutările dictate de Ion, mută și el, iar se minunează, și până la urmă e înfrânt categoric. „Șah orb”, să joci șah fără să vezi tabla, e o expresie, dar o expresie care include un cuvânt care exprimă un handicap. Bătut la șah într-o situație în care adversarul își asumă un handicap, după ce la începuturile confruntărilor lor, unchiul era acela care își asuma un handicap și juca cu ăla micu’ fără un cal sau o tură, unchiul ajunge – fără nicio legătură cu șahul – să facă o pareză. Adică intră personal și fizic în capcana efectelor unui handicap. Aici se termină povestea acestei foarte frumoase și impresionante relații dintre un adult de undeva de la țară și un băiețandru venit de la oraș. Unchiul îl presupusese mai deștept decât pe puii de țărani de pe-acolo – se și spune în text că acesta probabil s-a gândit că între oraș, o anumită aplecare intelectuală și șah trebuie să existe o legătură – și de aceea a vrut să joace tocmai cu el. Universul rural i-a făcut cadou ceva extraordinar reprezentantului universului urban, îl învață ceva important, greu – la propriu, dar greu și în sensul că presupune mult efort de cunoaștere și concentrare – și când nu mai are ce să îi ofere, viața se termină; unchiul nu moare de pareză imediat, dar va muri la puțină vreme după îmbolnăvire. E foarte frumos construit acest episod, o fi fost sau nu așa, dar el pare autobiografic.
„Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție”
Se poate așadar spune că prin „Șahiștii”, Ionuț Iamandi pășește ferm pe terenul prozei, al literaturii, al ficțiunii. Desigur, cartea sa precedentă, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” (Eikon, 2020), a făcut un pas în această direcție, a dat o indicație, dar confirmarea a venit cu „Șahiștii”. Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție, scriind alte proze, scurte, lungi, după cum va fi să fie, chiar dacă debutul lui e unul întârziat. Sunt autori – și aici îmi vine în minte exemplul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care la senectute a scris o singură carte, „Ghepardul”, însă una definitivă, perfectă – care pornesc mai târziu. Poate că acesta va fi cazul și pentru o posibilă carieră literară a lui Ionuț Iamandi. Mi-l închipui eventual scriind mai departe încă un volum în care continuă să încerce formule de mixaj între textul literar și șah. Ar fi interesant de văzut un prozator al șahului. Deocamdată, cu o singură carte se poate spune aceasta, dar dacă vor fi mai multe, s-ar putea ca lucrurile să fie și mai interesante. În orice caz, am citit cu mare plăcere „Șahiștii”, am văzut că și cei apropiați autorului care au parcurs-o au spus și ei același lucru, iar celor ce încă n-au citit-o, le-o recomand cu căldură: merită!
