Stația se cheamă Griro. Vine de la sonorul nume deja istoric Grivița Roșie, rămas în mintea multor bucureșteni care au făcut școala pe vremea comunismului. Cobori în stație și un drum o ia neașteptat drept spre împletitura de fier a liniilor de tren. Ce să caute un drum perpendicular pe ogorul de traverse din beton și fibră de oțel? Și totuși, caută, și are și un nume. Se cheamă strada Halta Grivița.
Nu după multă vreme, drumul se transformă în scări și scările în pasarelă. Din asfalt, metal. Am crezut că pasarelele au murit în București odată cu desființarea celei de la gara Basarab. Dar iată că n-am avut dreptate. Aici, lângă Halta Grivița, una rezistă. Ultima. După ce urci primele trepte, simți în spate o prezență masivă. Te întorci și dai de o clădire de sticlă sumbră, străjuită de santinela a ceea ce pare un turn de apă.
Mergi mai departe și jos, pe stânga, apare clădirea unei gări de film de epocă. Este chiar Halta Grivița de care tocmai mi-a șoptit drumul. Iar sus pe pasarelă, care să tot aibă 200 de metri lungime pe doi metri lățime, spectacolul devine grandios. Un mănunchi răsfirat de linii de cale ferată se desfășoară ca aruncat pe sub calea suspendată în aer, ușor tremurândă. În jos, prin mușuroiul de fierătanii, trece pe-o margine câte un tren. Impresie de ceva viu mișcându-se printre cadavre. Pe de margini, alte vagoane ruginite își așteaptă rândul să plece la fier vechi.
Blocurile ceaușiste (sau or fi dejiste?!) încadrează restul piesajului, ca niște martori la fel de vechi ai unor vremuri de fier și scrâșnet. Trece trecutul pe sub pasarela Grivița, dar pe ea încă mai trec oamenii vii.
