Pasiunea pentru snooker nu are vârstă, iar ca jucător, arbitru, antrenor sau simplu spectator nu ieși niciodată la pensie. La fel ca şi doamna Voica Maria Pușcașu, acum în vârstă de 83 de ani, care a fost arheolog, o meserie pentru toată viața.
Doamna profesor doctor Pușcașu a început prin a fi spectator. Fără să cunoască regulile, care, între noi fie spus, nu sunt chiar simple. Drept pentru care, ambițioasă că spectatorii pe care îi vedea cu sutele în sală erau avizați şi înțelegeau ce văd, a pus singură mâna pe un regulament al jocului de snooker (45 de pagini în limba engleză) ca să priceapă şi ea ce se petrece la masa de joc.
Şi pentru că nu i-a mai fost suficient ceea ce vedea „live”, a vrut să ţină minte ceea ce urmărea în direct. Aşa că, stângace, a început să înregistreze meciurile de snooker din 2007. Ulterior, a ajuns să facă şi mici montaje video, să înregistreze cu patru recordere, pentru ca nu cumva să piardă meciuri care se disputau simultan pe canale TV diferite. Timp de 10 ani, nu a scăpat niciun meci difuzat la televizor.
Din 2017 a început să înregistreze meciuri selectiv. Nu de alta, dar risca să trebuiască să se mute într-o casă mai mare, unde să depoziteze atâtea DVD-uri.
Acum poate recunoaşte un jucător numai dacă-i vede mâna pe masă, îi cunoaşte la perfecţie pe toţi profesioniştii, le ştie stilul la fiecare, are preferinţe, iar cel aflat în top este Ronnie O’Sullivan, cel care, la 44 de ani, a reuşit să câştige cel de-al şaselea titlu mondial, confirmand, dacă mai era nevoie, că este cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile.
Doamna profesor Puşcaşu iubeşte, din toată transmisia unui meci, mai ales „muzica” bilelor pe masă, zgomotul bilei lovite de tac, zgomotul ciocnirii dintre două bile, zgomotul bilei care intră în buzunar, chiar şi zgomotul bilei care se loveşte de mante. Dar ce a atras-o din start a fost eleganţa jocului. Jucătorii, îmbrăcaţi impecabil, păreau că dansează în jurul mesei.
Voica Puşcaşu a reuşit chiar să găsească o asemănare între arheologie şi snooker, şi anume „permanenta noutate a situaţiei de pe masă”. Şi are dreptate, pentru că, la fel ca la şah, masa/tabla arată la fel numai la începutul meciului. Iar la snooker, unde masa are 3,60 m. lungime pe 1,78 m. lăţime, diversitatea situaţiilor dintr-un meci este, practic, infinită. Cele 22 de bile din jocul de snooker nu vor fi niciodată în aceeaşi poziţie în două meciuri diferite nici după prima lovitură, aşa că jucătorii au mereu în faţă o poziţie a „pieselor”, adică a bilelor, cum nu a mai existat vreuna vreodată în istorie, decât, poate, cel mult asemănătoare.
Iată ce face atât de spectaculos, printre altele, jocul de snooker. Adaptarea permanentă a jucătorilor la o situație cu care nu s-a mai întâlnit nimeni, niciodată. Iar precizia loviturilor, stăpânirea de sine, condiția fizică şi, mai ales, autocontrolul psihic trebuie să fie la cote înalte pe toată durata unui meci, care poate dura ore în șir. Şi, la fel ca la șah, jucătorul de snooker trebuie să „calculeze” 2-3 „mutări” înainte, pentru a putea construi ceea ce se numeşte un break, adică o succesiune de lovituri reuşite, cu bile introduse în buzunar. Fiecare lovitură o pregăteşte pe următoarea, iar, în snooker, „cum îţi aşterni, aşa dormi”, adică pe cât de bine execuţi o lovitură, pe atât următoarea va fi mai uşor de executat.
În august 2020, doamna Puşcaşu a făcut un gest de o uriaşă generozitate şi un imens altruism. Domnia sa a dăruit o mare parte din „istoria” vizuală a snookerului clubului de snooker RST din Bucureşti, astfel încât atât antrenorii, cât şi jucătorii şi arbitrii să aibă acces la meciuri, să înveţe şi să aplice tehnici şi procedee pe care profesioniştii snookerului le-au dus la rang de artă.
Dar, pe larg, despre pasiunea pentru „şahul cu bile” a doamnei profesor doctor arheolog Voica Maria Puşcaşu, în interviul următor.
