Profesorul Michael Shafir a declarat la emisiunea „Raftul Atenei” că principalele caracteristici ale regimului marxist din România au fost asumarea legitimării naționaliste, refuzul introducerii de reforme reale, o politică abilă și țintită de comunicare cu exteriorul și o tactică preemptivă în cazul apariției unor potențiale pericole. „Gheorghe Gheorghiu-Dej își începe îndepărtarea de soviete doar pentru că era un bun marxist-stalinist. Reformele lui Nikita Hrușciov l-au obligat să își caute o legitimitate autohtonă, în locul celei sovietice care se transforma, și astfel comunismul din România devine național-comunism”, a arătat profesorul Shafir în cadrul interviului acordat cu ocazia apariției în traducere românească a cărții sale România comunistă, 1948 – 1985. O analiză politică, economică și socială, editura Meteor Press, 2021. În această carte, el argumentează că regimurile marxiste din estul Europei și din Asia, „eventual cu excepția Bulgariei”, s-au adaptat situației locale și nu au reprezentat doar o replică a modelului sovietic. „În această carte, se pot găsi datele necesare pentru a analiza, în cazul României, care a fost contribuția societății și care a fost contribuția comunismului la ceea ce s-a întâmplat, unde s-au întâlnit ele și unde s-au despărțit”, a spus profesorul Shafir în cadrul emisiunii.
Ca exemple, el a menționat cazul corupției, care „nu este rezultatul sistemului comunist”. Sistemul comunist „a continuat și a adaptat corupția”, a adăugat Michael Shafir. „Nu degeaba acea ciudată personalitate care a fost Belu Zilber a spus că în România, comunismul este o îmbinare între Stalin și Caragiale”.
Altă ipostază a contribuției autohtone la profilul regimului comunist românesc este ceea ce el a numit „împărțirea între ei, cei de la putere, cei privilegiați și dominatori, și noi, cei oropsiți și umiliți”, împărțire care nu reprezintă de asemenea rezultatul direct al sistemului. „Acest mod de a gândi este valabil și azi, îl auzim peste tot. Atât timp cât nu suntem în stare a descoperi propria noastră contribuție la ce e rău și ce e bine, nu se va schimba nimic. Analiza trebuie să pornească de la tine, ci nu de la ei”, a susținut profesorul Shafir.
[VIDEO. Emisiunea „Raftul Atenei” din 1 aprilie 2021. Mulțumiri domnului Virgil Nițulescu, director al Muzeul Național al Țăranului Român, pentru generoasa găzduire.]
În cadrul discuției, Michael Shafir a mai argumentat că este „perfect legitim” să compari fascismul și comunismul. „Ca să scoți în evidență un caracter sau al altul al acestor regimuri, comparația este inevitabilă. Dar când această comparație alunecă în trivializare, în încercarea de a arăta și de a justifica faptul că unul a fost mai puțin groaznic decât altul, atunci avem de-a face cu o abordare negaționistă. Pe acest subiect lucrez de multă vreme, și sper ca anul acesta să public un volum de câteva sute de pagini care analizează atât trăsăturile comune ale acestui negaționism, cauzele sale, cât și ce deosebiri există între aceste negaționisme”, a declarat Michael Shafir. „Cu toate mizeriile la care suntem martori astăzi, situația din România privind antisemitismul este incomparabil mai bună decât în alte state foste comuniste din estul Europei: Ungaria, Croația sau țările baltice. Și cei ce susțin în mod ridicol că în România nu există negaționism, și cei ce susțin că România este negaționistă nu fac altceva decât să ne inducă în eroare și să bată câmpii”, a mai spus profesorul stabilit la Cluj – Napoca.
Din declarațiile profesorului Michael Shafir în emisiunea „Raftul Atenei” din 1 aprilie 2021
- Această carte este dedicată memoriei tatălui meu. Cât a trăit în România, tatăl meu a făcut ceea ce eu numesc adevărata disidență, și anume, nu a fost niciun minut angajat la stat, ci, pentru a-și câștiga existența, a practicat un neîncetat comerț la negru.
- De la el, de la tatăl meu, am asimilat anticomunismul din fragedă copilărie. Mi-a dat prima lecție în martie 1953, la moartea lui Stalin; l-am auzit apoi spunând deseori bancuri anticomuniste în grupul său de prieteni, care nu trebuiau repetate în altă parte. A fost primul exemplu de ceea ce mai târziu am aflat că se numea „disonanță cognitivă”: una vorbești acasă, alta vorbești în altă parte; și acest fapt a dus la sentimentul că trebuie să scap de aici, nu pot trăi în acest fel.
- Am exercitat mari presiuni asupra tatălui meu să plecăm în Israel; tata nu voia să plece din țară. Am recurs și la subterfugii pentru asta.
- M-am dezis de sistemul totalitar comunist din primele clipe ale gândirii mele independente, dar asta nu înseamnă că nu apreciez și astăzi părțile pozitive ale acelui sistem, pentru că ele au existat. De exemplu, în timpul comunismului copiii citeau mai mult decât astăzi, chiar dacă exista cenzura, iar cărțile erau accesibile ca preț.
- Când am emigrat, în 1961, absolvisem liceul „Gheorghe Lazăr” din București și aveam 17 ani și jumătate. Ajuns în Israel, nu știam limba și nu aveam nici elementele necesare de factură religioasă, căci nu proveneam dintr-o familie tradiționalistă; a trebuit să depun eforturi uriașe pentru a mă integra în societatea israeliană.
- Dacă am plecat din România comunistă, nu am plecat pentru că era România, ci pentru că era comunistă. Până la 17 ani și jumătate, când am emigrat, am reușit să cunosc destui oameni de valoare din România comunistă ca să știu pentru totdeauna că sistemul nu reușise să distrugă omul în calitatea lui de om, indiferent de apartenența lui etnică sau religioasă.
- Oameni de valoare, sau, după caz, lichele și proști, găsești indiferent de sistemul sau națiunea în care te afli.
- În această carte, se pot găsi datele necesare pentru a analiza, în cazul României, care a fost contribuția societății și care a fost contribuția comunismului la ceea ce s-a întâmplat, unde s-au întâlnit ele și unde s-au despărțit.
- În societatea românească, comunismul a fost asociat de la început cu unul dintre principalii inamici istorici ai României, și anume Rusia.
- Gorbaciov a înțeles diferența dintre formă și fond și așa a ajuns să promoveze conceptele de perestroika și glasnost. În România, această diferență a fost escamotată permanent, printr-o tactică a schimbării simulate.
- Schimbarea simulată rămâne de actualitate și după 1989; de exemplu, limba de lemn, care făcea parte din ceremonial în comunism, rămâne neschimbată, schimbându-și doar ținta. Ea începe prin a-i scrie numele lui Ceaușescu cu literă inițială mică și ajunge a fi instrumentul prin care cei mai înfocați cântători de osanale ai vechiului regim devin mari cunoscători ai democrației occidentale. Pe aceștia, eu sunt dispus să îi cred că n-au crezut în trecut, dar nu sunt dispus să-i cred că ar crede în prezent.
- Compararea dintre fascism și comunism este perfect legitimă; ca să scoți în evidență un caracter sau al altul al acestor regimuri, comparația este inevitabilă. Dar când această comparație alunecă în trivializare, la încercarea de a arăta că unul a fost unul a fost mai puțin groaznic decât altul, și la justificare, atunci aveam de-a face cu o abordare negaționistă. Pe acest subiect lucrez de multă vreme, și sper ca anul acesta să public un volum de câteva sute de pagini care analizează atât trăsăturile comune ale acestui negaționism, cauzele sale, cât și ce deosebiri există între aceste negaționisme.
- Cu toate mizeriile la care suntem martori astăzi, situația din România privind antisemitismul este incomparabil mai bună decât în alte state foste comuniste din estul Europei: Ungaria, Croația sau țările baltice. Și cei ce susțin în mod ridicol că în România nu există negaționism, și cei ce susțin că România este negaționistă nu fac altceva decât să ne inducă în eroare și să bată câmpii. România oficială încetează să fie negaționistă în momentul în care intră în NATO. Ce se întâmplă în mod neoficial, este cu totul altceva; chiar și la cei ce reprezintă România oficială găsim negaționism, dar el nu se transformă în niciun moment într-o politică oficială încurajată fie de președinție, fie de guverne, indiferent de coloratura lor.
- Indisponibilitatea pentru recuperarea lacunelor istoriografice în problema Holocaustului în cazul României nu este una care merge de jos în sus, ci este una care merge de sus în jos, începând cu Academia Română și așa-zișii ei istorici.
Michael Shafir este profesor emerit la Institutul de Studii Doctorale din cadrul Școlii de Relații Internaționale și Studii Strategice a Universității Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost director al secției de știri pentru străinătate la Kol Israel din Ierusalim, șef al secției de cercetare pentru România la Radio Europa Liberă, München, cercetător principal la Open Media Research Institute, redactor-șef al publicației East European Perspectives. Cercetător și al altor forme de totalitarism și represiune, domnul Shafir a mai publicat, în 2002, volumul Între negare și trivializare prin comparație. Negarea Holocaustului în țările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, la editura Polirom, iar în 2010 Radio-grafii si alte fobii, Editura Institutul European din Iași; este autor a peste 350 de articole despre problemele comunismului și postcomunismului, publicate în numeroase reviste de specialitate sau în volume colective, apărute în Europa sau Statele Unite.
Emisiunea „Raftul Atenei” se difuzează pe canalele online asociate revistei de cultură, șah și business „Pallas Athena”. Invitații emisiunii sunt autorii unor cărți de referință recente, din domenii precum istoria modernă, istoria ideilor, politologie, filosofie, dar pot fi și persoanele cheie în îngrijirea și apariția unor astfel de volume, traducători sau comentatori dintre cei mai avizați ai domeniilor respective. Emisiunea durează o oră și se difuzează în prima zi de joi a fiecărei luni, începând cu ora 18.00.
