Zilele acestea, jurnalele de știri au fost pline de vestea că bucureștenii stau în frig. A venit iarna, iar sistemul de încălzire centralizat (iarăși) nu mai face față. Am reținut un raport dezvăluit de noul primar. Din 2015 încoace, cantitatea de apă care trebuie încălzită pentru a fi pompată prin rețelele de distribuție comunală a căldurii aproape că s-a triplat. Pompând mai mult, presiunea crește, și rețelele de țevi găurite de rugină și vechime cedează și mai des. (În paranteză fie spus, nu e o problemă nouă. Și alte orașe din România au trecut prin ea, dar acum locuitorii lor s-au emancipat de sistemul centralizat moștenit din regimul comunist și și-au pus centrale individuale. Din acest punct de vedere, Bucureștiul e acum provincia înapoiată, iar Reșița, Zalău, Piatra Neamț, Târgu Mureș, Iași, Târgoviște, Brăila, Alba Iulia, Caracalul sau Mizilul – ca să nu enumăr decât câteva – i-au luat-o înainte. Și e interesant că un primar care trece drept reformator vorbește doar de cârpeala socialistă a rețelelor din banii tuturor bucureștenilor, nu doar din cei ai locatarilor beneficiari, și nu spune imediat apoi de soluția contemporană, corectă, a centralelor individuale sau de bloc. Asta ca să nu mai menționez subvenția pentru încălzirea blocurilor, suportată tot din bugetul comun al bucureștenilor).
Povestea țevilor de apă caldă din București mi-a confirmat ce oraș chinuit este de fapt capitala României. Aici din când în când miroase pestilențial. Și nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. Administrațiile succesive iarăși nu au găsit soluții. Mirosul groaznic se pare că afectează și sănătatea locuitorilor orașului, fiind vorba de noxe emanate din veritabila centură de gunoi a capitalei. Tot așa, de ani de zile aici se circulă infernal. Bucureștiul este un oraș cu o densitate mare a locuitorilor, ceea ce face problema traficului aproape insolubilă; deja nu mai cred că în chestiunea traficului este vorba de incompetența administrației, ci mai degrabă de nevoia pură a unor investiții imense. Nu mai poți îmbunătăți mai mult de atât structura existentă. Mai sunt, desigur, și alte probleme, dar cele mai răvășitoare sunt acestea: gunoiul, traficul și încălzirea centralizată.
Nu a fost altfel nici în urmă cu o sută, două sute sau mai multe sute de ani. Bucureștiul s-a născut chinuit. În 1655, în preajma momentului în care a devenit capitală, orașul e zguduit de răscoala seimenilor – un fel de „bigieși” ai vremilor noastre – în care au pierit familii întregi de boieri. În 1658, târgul e distrus de un mare incendiu, anul următor e prădat de tătari, apoi, în 1660, e pustiit de secetă și foamete. În București au fost în timp 19 cutremure majore și nenumărate inundații. Acum avem o epidemie de coronavirus, Bucureștiul fiind unul dintre cele mai afectate orașe din țară, dar epidemiile nu sunt necunoscute locului. De pildă, cele de ciumă, șapte la număr, între 1553 și 1738, au ucis mulți locuitori, inclusiv pe domnitorul Nicolae Mavrocordat. Te și miri că la un moment dat orașului i s-a spus „Micul Paris”.
Datele din paragraful precedent sunt culese din prologul Gabrielei Tabacu la cartea „Bucureștiul meu”. Aici perspectiva e puțin întoarsă, autorii – sau mai degrabă oaspeții cărții – fiind solicitați de fapt să găsească argumente pentru a trăi în București și a-și aminti și de părțile bune ale acestuia. A ieșit „portretul unui oraș etern și cu voluptate sfâșiat între Orient și Occident, traversând timpurile gregar, enigmatic, încercănat, adesea bolnav de moarte, dar întotdeauna cuceritor în felul lui, de fapt, de neînțeles”, după cum scrie coordonatoarea volumului. Lectura așează în perspectivă problemele actuale ale orașului; ele nu mai apar așa de acute, dar nici nu dispar cu totul.
E drept, prin problemele sale prezente și istoria zbuciumată, Bucureștiul intră în rând cu celelalte mari orașe ale lumii. Nici unul nu a fost și nu este scutit de moșteniri nedorite sau de șocuri externe. Mă avânt la exemplul suprem, New York-ul. Sunt cunoscute încercările prin care a trecut numai în acest secol: atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, uraganul Sandy din 2012, furtunile arctice din ultima vreme, pandemia de Covid-19. Nici infrastructura nu e grozavă, oricât de bine i-ar arăta zgârie-norii în poze. Citeam într-un număr recent din The New Yorker mărturia unui tâmplar newyorkez care spunea că în domeniul construcțiilor, fiecare epocă are bubele ei: casele coloniale sunt frumoase, dar șubrede; cele din secolul 19 au o structură mai bună, dar în rest pereții sunt subțiri, iar mortarul s-a cam dus; clădirile construite înainte de război pot rezista la bombardamente, dar au instalațiile terminate din cauza ruginei. Nici construcțiile din secolul trecut nu sunt toate în regulă, mai ales cele din anii ‘80, când șantierele erau controlate de mafie. Cu toate acestea, orașul continuă să își mențină un echilibru și demonstrează la fiecare nouă provocare că poate face față la neajunsurile trecutului și la întorsăturile sorții.
S-a spus că de fapt bucureștenii nu există, pentru că Bucureștiul este locuit de oameni care nu s-au născut aici, ci s-au mutat aici, dacă nu cu casa, măcar cu serviciul. Aceasta ar explica și de ce orașul este mai degrabă o cursă cu obstacole prin care te strecori ca să ajungi cât mai repede la slujbă, la cumpărături sau acasă, ci nu un loc unde să și zăbovești și să te și destinzi. Nu sunt convins că e așa. În primul rând, și alte capitale sau orașe mari ale lumii sunt poli de atracție de populație nou-venită fără a sucomba în fața dezinteresului general. În New-Yorkul menționat mai devreme, o treime din locuitori sunt imigranți. În al doilea rând, există un proces de înfiere reciproc. Nou-veniții din București sunt adoptați de oraș, dar și ei adoptă orașul în care s-au stabilit și vor poate să își pună amprenta pe locul în care trăiesc. Doar că în acest caz este vorba de un anumit nivel de educație și bun-simț, care ar trebui să se vadă prin crusta de urâțenie dominantă.
Revenind la cartea Bucureștiul meu pe care am menționat-o, am reținut mai ales studiul arhitectului Șerban Cantacuzino, o incursiune prin trecutul și prezentul capitalei României. Șerban Cantacuzino vorbește de cele „două orașe distincte” care formează Bucureștii. Unul este orașul propriu-zis, dezvoltat mai mult sau mai puțin natural, dar cu o oarecare omogenitate, și celălalt este așa-numitul oraș al centrului civic, expresie a megalomaniei președintelui comunist Nicolae Ceaușescu. Ca într-o fază intrauterină, cel de-al doilea oraș aproape l-a eliminat pe primul, s-a dezvoltat monstruos în dauna acestuia. „Problema locuințelor”, spune arhitectul, „mai ales la periferiile orașului, este doar una dintre numeroasele care alcătuiesc moștenirea epocii comuniste. Remedierea enormelor daune aduse orașului vechi de construirea noului centru al lui Ceaușescu rămâne cea mai importantă și cea mai urgentă dintre misiunile locuitorilor Bucureștiului. Va fi necesar ca, la îndeplinirea acesteia, să existe o viziune a viitorului oraș, a unui oraș care poate fi întreținut, un oraș curat în care să-ți facă plăcere să te plimbi (…)”. Citind aceste rânduri, nu pot să nu mă întreb dacă mai există o asemenea viziune. Mai grav, printre atâtea urgențe, oare se mai străduie cineva să se uite după vreo viziune? Probabil că nu, cel puțin în aceste timpuri percepute ca fiind ale supraviețuirii.
_________________
Șerban Cantacuzino, Horia-Roman Patapievici, Anamaria Smigelschi, Andreea Răsuceanu, Dan Petrescu, Gabriela Tabacu, Ioana Nicolae, Monica Pillat, Tatiana Niculescu Bran, Andrei Crăciun, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Marius Constantinescu, Adriana Bittel, Corina Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Radu Paraschivescu, Bucureștiul meu, volum coordonat de Gabriela Tabacu, Editura Humanitas, București, 2016, 332 de pagini cu ilustrații.
