Când eram licean la Galați, exista un loc pe unde treceam destul de des. Acolo e acum o covrigărie modernă, pe atunci era ceea ce localnicii numeau „Librăria Centrală”. Azi așa, mâine la fel, mă împrietenisem cu vânzătoarele care la un moment dat mă lăsau să intru direct în depozitul din spate. Ocoleam librăria, ajungeam pe partea cealaltă a clădirii, coboram câteva trepte și la un fel de subsol – era mai degrabă un demisol – erau camerele cu rafturile pline de cărți, fie retrase de sus, fie nou aduse. Era ca o farmacie a cărților, cu rafturi simple, nu precum cele dichisite de la zona de vânzare din față. Și mirosea a ceva ca un medicament: era cerneala tipografică exhalată de atâtea pagini ținute împreună la un loc și ritmic împrospătate cu noi apariții.
Așa că am o legătură specială cu subsolurile de cărți. La Cărturești Verona în București obișnuiesc să cobor la „azilul” de la subsol. Nimeni nu trece pe acolo, mai pe înserat în special. Sus, foială pe la cărțile la modă, la pixurile cu ștaif, mai nou albumele de muzică. Am observat că sunt mulți tineri, deși aud că tinerii nu citesc. Jos însă e liniște și pace. Sunt două încăperi, chiar și o masă și scaune. Iar cărțile sunt ca orice adunătură de oameni pe care o produce o năpastă comună. Năpasta nu mai distinge între bogat și sărac, frumos și urât, învățat sau proletar. Îi îngrămădește pe toți la un loc și pune același semn pe fiecare. În cazul cărților de la subsolul „Librăriei Centrale” redescoperite de mine la București semnul comun e reducerea de preț. Toate sunt reduse și își poartă reducerea ca pe un stigmat. A, și mai au o meteahnă, de care am uitat să spun: sunt în limba engleză. Am început să le cunosc. Cum nu prea le vizitează nimeni, acum știu locul fiecăreia. Și dacă vreau să am o șuetă cu una anume, o găsesc exact unde am văzut-o ultima oară. Dar nu știu pentru cât timp, mă tot gândesc că la un moment dat o să dispară.
Și cum stau așa printre ele, înțărcuite la subsol, ca niște oameni marginalizați cum am întâlnit de atâtea ori în istorie, mi-am amintit și de soarta cărților interzise sau, și mai grav, arse. Și tablourile au fost interzise sau arse. Dar și oamenii au fost interziși sau arși. Cruzimea e surprinzător de egală în tratamentul oamenilor și obiectelor. Și mă întreb: de la subsol, unde mai pleacă oamenii sau cărțile?
