Aparent, între societatea liberală modernă și creștinism sunt diferențe insurmontabile. În societatea liberală există o anumită flexibilitate intelectuală, în creștinism există dogme. În societate domină regula generală, în creștinism autoritatea incontestabilă. În societatea liberală nu există un set prestabilit și universal de valori morale, în creștinism există norme imuabile în acest sens. Diferențe mai clare între cele două perspective nici că se puteau.
Și totuși, există și o asemănare fundamentală într-o anumită, și importantă, abordare. De ceva vreme, societatea occidentală modernă, asimilând lecțiile totalitariste ale secolului 20, comunismul și mai ales fascismul, a formulat lema, cum se spune în matematică, construirii proactive a democrației. Aceasta lemă afirmă că nu e de ajuns să protejăm rigid un set de legi de prezervare a democrației; e nevoie de un efort continuu de apărare, întreținere și adaptare a ei la provocările noi. Democrația se construiește mereu, obișnuiește azi să spună societatea liberală. Dar oare nu exact acest sentiment al efortului continuu de a repara este specific creștinismului? Nu creștinismul a avut intuiția degradării omului dacă nu e permanent îngrijit și oblojit? Nu asupra acestui lucru atrag atenția călugării creștini care prescriu rețeta nevoinței continue, corijării perpetue, înfrânării permanente ca și remediu la încăpățânata tendință a omului de a degenera? Chiar și biologic vorbind, metehnele și viciile se accentuează cu vârsta, așa că ele se combat, sec, mecanic și metodic, pentru a nu pune stăpânire pe om.
Lăsate în voie, societatea și omul se degradează. Natura lor este să alunece la forme inferioare. În consecință, calea de urmat este efortul insistent de menținere pe linia de plutire și de înaintare în momentele de grație. Orice lenevire pe acest drum înseamnă de fapt cădere și regres. Iată deci că într-un mod subtil, cele două perspective – a societății democratice și a creștinismului – intră în corespondență, iar în concluziile lor ultime recurg la aceeași formulă a echivalenței dintre stagnare și degradare; numai acțiunea pozitivă e mântuitoare. Ambele discursuri se subîntind aceleiași leme a imperfecțiunii imanente: binele nu e un dat, ci un câștig care se poate pierde voluntar și mai ales involuntar, prin neglijare și neatenție.
____________
Foto: Pictură de Hans Memling (circa 1430 – 1494), The Morgan Library & Museum, New York. Sursa: Arhiva autorului.
