Acum mai bine de o sută de ani, la cumpăna dintre secolul nouăsprezece și secolul douăzeci, Viena fierbea. Fierbea cultural, fierbea de idei. Capitala habsburgică era plină de oameni și curente care prefigurau veritabile revoluții în mai multe domenii. Aici se întâlneau Gustav Klimt și Egon Schiele în pictură, Otto Wagner și Adolf Loos în arhitectură, Arnold Schoenberg, Alban Berg și Anton Webern în muzică, Sigmund Freud și Alfred Adler în psihanaliză, Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek în economie, Robert Musil și Hermann Broch în literatură. Dintr-o altă perspectivă, departe de lumea ideilor, dar extrem de influenți în lumea ideologiilor, tot aici, în Viena, și-au întretăiat drumurile prin ianuarie 1913 și câțiva politicieni care aveau să marcheze flagrant secolul: Adolf Hitler, Iosif Stalin, Lev Troțki. S-ar putea spune că bătrânul Franz Joseph ecloza pe atunci, la Viena, tot felul de lucruri.
Dar parcă densitatea vieneză de gânditori și „influenceri” pe metru pătrat nu era în niciun domeniu mai mare decât în ramura științelor așa-zis exacte. Spun „așa-zis” pentru că gânditorii la care mă refer întorceau de fapt știința pe dos; ea nu mai era a faptelor fruste, a măsurătorilor precise și a legilor imuabile; era a intuiției și a prezumției, a probabilității și a precarului, era o știință care se resubordona filozofiei și credinței. Spun doar atât: Kurt Gödel și Ludwig Wittgenstein, două dintre cele mai importante patru personaje ale secolului XX, așa cum au fost ele nominalizate de revista Times în 1999, în pragul noului mileniu, celelalte două fiind Albert Einstein și Alan Turing. La o sută de ani de atunci, un astfel de careu nu a mai fost reconstituit. Ba chiar se poate spune că tot ceea ce am realizat tehnologic de atunci încoace a fost doar o muncă de valorificare practică a realităților conceptuale gândite atunci. Dar asta e o discuție extrem de interesantă, pe care însă nu o voi deschide aici.
Despre ce vorbeau la Viena Gödel, Wittgenstein și compania? Aparent, despre lucruri foarte simple, cum ar fi paradoxul mincinosului, axiomele lui Euclid sau mecanismele limbajului. În realitate, ei cercetau lumi ciudate, nemaivăzute, în care nu întotdeauna adevărat înseamnă și demonstrabil, în care nu întotdeauna unu plus unu este doi și în care paradoxul nu e o înfundătură logică, ci un mesaj dintr-o altă dimensiune. Pe lângă tematică, impresionante sunt și reverberațiile sociale ale acestor discuții. Ele au dus la crearea „Cercului de la Viena” – dar cine ar putea număra în câte domenii a generat cercuri Viena în acea vreme? În astfel de cercuri, oamenii se întâlneau și vorbeau într-un limbaj cifrat, în care cel mai fin dezacord însemna de cele mai multe ori școli de gândire radical diferite. Aici vestea că un anume tânăr – Gödel să spunem, dar putea fi oricine altcineva din cerc – scrie la teza sa de doctorat, stârnea o emoție generală. Urma probabil ca teza să anunțe o nouă descoperire științifică – ceea ce în fiecare caz se confirma.
Despre astfel de lucruri e vorba în cartea lui Piergiorgio Odifreddi despre viața lui Kurt Gödel, „Dumnezeului logicii”, o biografie apărută în 2018 în italiană și tradusă recent și în românește. Odifreddi este el însuși un logician de formație, dar care la un moment dat a virat către cărțile de popularizare a științei. A virat e un fel de a spune. El nu se poate abține de la a face și un curs de istorie a logicii pe care foarte puțini dintre cititorii cărții îl pot face până la capăt. Însă înțeleg perfect capitularea în fața tentației de a nu ascunde că ai înțeles ce au vrut să spună Hilbert, Russell, Wittgenstein sau Gödel. Dar îmi vin în minte alți „popularizatori” ai științelor care nu au alunecat așa de mult pe panta interioară a subiectului, care au fost mai puțin tehnici, chiar dacă au ales să vorbească despre o idee, ci nu despre o persoană. De la noi, un reper rămâne academicianul Solomon Marcus („Paradoxul”, 1984), iar dintre cei străini îl menționez pe Mario Livio (”The Golden Ratio”, 2002 și ”The Equation That Couldn’t Be Solved”, 2005) ale cărui lucrări au fost traduse și la noi.
Sunt cărți însă unde viteza cititului nu mai e relevantă. Sunt adică momente ale lecturii când poți rămâne zile întregi pe aceeași pagină. Momentele nu apar la orice carte; ci doar la cărțile cu munți interiori, care pot fi urcați – sau ocoliți, prin săritul paginilor. O astfel de carte e și cea scrisă de Piergiorgio Odifreddi; dar nimic nu se compară când cobori panta unui astfel de munte interior și poți trece mai departe.
*** *** ***
„Numele de familie al lui Gödel, format din dublul nume al lui Dumnezeu în engleză (God) și în ebraică (El), îi prefigura deja destinul dual: pe de o parte, să devină un Dumnezeu al logicii, pe de altă parte, să-și audă și să-și vadă de mult prea multe ori numele luat în deșert.
Dacă e să-l comparăm cu vreo mare figură din trecut, ne vine întâi în minte Gauss, „prințul matematicienilor”. Ambii au publicat cu țârâita, sub mottoul pauca sed matura, „lucruri puține dar mature”, și au ținut la sertar rezultate cu care oricine altcineva s-ar fi mândrit.
Comparația cea mai la îndemână e, sigur, cu Aristotel, în schimb cea mai potrivită e cu Arhimede: într-adevăr, nici unul dintre ei nu a fost creatorul propriei discipline, dar rezultatele lor au schimbat acele discipline pentru totdeauna, reușind să aducă la adâncimi care păreau insondabile.” (fragment din capitolul „O raționalitate nerezonabilă”, pag. 20)
_____________
Piergiorgio Odifreddi, Dumnezeul logicii. Viața genială a lui Kurt Gödel, matematicianul filosofiei, editura Polirom, Iași, 2020, traducere din limba italiană și note de Liviu Ornea, 256 de pagini.
