Într-un articol publicat în 1990 în cotidianul România Liberă, criticul literar Nicolae Manolescu s-a oprit asupra unei butade care circula mai ales în rândurile celor numiți de el „nostalgici”: „comunismul a fost o idee bună, care însă a fost aplicată prost”. În altă versiune citată de autor, butada mai putea fi întâlnită și sub forma „s-au făcut și lucruri bune în comunism”. În articolul lui Nicolae Manolescu, ambele aserțiuni au fost supuse unei critici sistematice, rezultând că ideea comunistă a reprezentat o eroare, iar „lucrurile bune” au fost făcute doar în timpul, sau pe durata comunismului, nicidecum nu au fost rezultatul direct al acestuia.
Ca bază a argumentației, Nicolae Manolescu folosește metafora „gemenilor univitelini”, cunoscuți și sub numele de „monozigoți”. Capitalismul și comunismul sunt astfel de gemeni, apăruți simultan în gândirea occidentală. În această postură, timp de „sute de ani”, ei se hrănesc „din aceleași substanțe, respiră același aer, visează același vis”, iar subconștientul lor „este bântuit de aceleași coșmare”. În descripția medicală, gemenii univitelini împart aceeași placentă, au același sex și aceeași grupă sanguină, putând avea însă trăsături fizice diferențiate. În construcția lui Nicolae Manolescu, o vreme geamănul activ este capitalismul. El se dezvoltă „viguros” și se naște primul. Dar situația nu rămâne așa; la un moment dat, „fratele adormit, ce păruse a se fi lăsat devorat de fratele mai mare”, se naște și el și începe „să își agreseze geamănul”. Este momentul revoluției bolșevice, care nu trebuie confundată, atrage atenția autorul, cu o revoluție autentică, cum este cea burgheză, ci e mai degrabă „o boală de conviețuire”, un act de violență a geamănului ignorat la adresa fratelui născut înaintea lui.
Aici survine episodul care livrează atributele definitorii ale comunismului în viziunea lui Nicolae Manolescu. Capitalismul și comunismul au „aceleași gene”, ele sunt structural înrudite. Mai mult, comunismul este văzut inițial drept copilul reușit, el întruchipează ceea ce capitalismul năzuiește: o societate dreaptă, în care fiecare își trăiește împlinirea. De aici, explică Nicolae Manolescu, fascinația răspândită a comunismului în lume în preajma și la data apariției sale. Însă dezvoltarea ulterioară a noului făt al gândirii occidentale va lăsa de dorit. Când lumea află – spune criticul – ce sistem impun și patronează dictatori precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceaușescu, Kim Ir Sen sau Haile Mariam, adevărata natură a comunismului iese la iveală. Este una care parazitează instituțiile și relațiile sistemului capitalist, dându-le însă o polaritate malefică. Comunismul păstrează carcasa capitalistă, dar își infuzează în ea încărcătura sangvină toxică. Are loc, spune Nicolae Manolescu menționând un termen lansat de Michel Tournier, o inversiune malignă. Instituțiile și relațiile sunt aceleași, zestrea genetică e preluată în întregime, dar ea are acum, în comunism, o natură pervertită. „Nu există nimic în comunism”, scrie Nicolae Manolescu, „care să nu fi existat deopotrivă în capitalism: doar că semnul este schimbat”. Următorul citat este edificator în privința acestei percepții:
„Industria capitalistă devine în comunism industrie militară. Organizarea sistemului, managementul capitalist adică, devine planificare centrală și globală. Viața socială se transformă într-o colonie penitenciară. Naționalismul devine șovinism, iar internaționalismul, o ierarhie de tip kominternist. Aparatul de poliție, menit a proteja individul și statul, se preface într-unul de represiune. Nici una din aceste malignități nu este propriu-vorbind creația comunismului. Toate există în capitalism. Comunismul operează doar schimbarea de semn și, cu asta, tabloul se inversează”, scrie Nicolae Manolescu.
Cu aceasta, autorul își dezvăluie perspectiva asupra experienței comuniste. Ea este consistentă cu mărturiile întâlnite și la alți intelectuali români care au trăit-o: este vorba de impresia de fake, de surogat, de „nechezol”, cum i-au spus scriitori precum Stelian Tănase, Ioan T. Morar sau Alex. Ștefănescu. Societatea comunistă a fost un imens simulacru care a obligat populația să trăiască în dedublare și minciună. Ca și la Stelian Tănase, unde opoziția capitalism – comunism ia aspecte de confruntare globală finală, ne situăm aici în plin dualism de tip maniheist, de luptă decisivă între forțele luminii și întunericului, între bine și rău. În același timp, și la Nicolae Manolescu, dar și la ceilalți teoreticieni menționați, comunismul are totuși un statut ontologic. Ei operează în interiorul binomului comunism – capitalism, dându-i comunismului același grad de existență ca și capitalismului. Este o perspectivă care contravine cu o altă teorie privind natura comunismului, susținută printre alții de Raymond Aron. Potrivit acestei teorii, comunismul și capitalismul nu sunt pe același nivel; comunismul s-a inventat și se prezintă pe sine ca opus capitalismului, el a impus acest binom capitalism – comunism. În realitate, arată această teorie, comunismul e de rang ontologic secund, el de fapt nu există în raport cu capitalismul. Există o singură societate, în care omul se manifestă cu bune și rele, și ea e cea care e, și pe care în mod curent o numim „capitalistă”. Abaterile mai mult sau mai puțin pronunțate de la ceea ce numim convențional „capitalism” au dat naștere la anomalii de extremă stângă sau dreaptă, dar după mai mult sau mai puțin timp ele se resorb, lăsând o singură existență socială, „capitalistă” în esența ei. Societatea naturală există doar în „capitalism”, restul reprezintă experimente temporare. Diferența dintre cele două percepții este că în cea de care au dat seamă autorii români nu mai există deloc normalitate; trauma este totală. Chiar și zona privată a dedublării are forma impusă de exterior, nu e liberă. În schimb, în comunismul cu statut ontologic alterat, pot exista zone virgine din punct de vedere existențial, în care comunismul nu are puterea să pătrundă.
Există și un epilog moral al expunerii teoretice a lui Nicolae Manolescu. În finalul articolului, el spune că dacă la nașterea „geamănului ignorat” încă mai era scuzabil entuziasmul pentru ideea comunistă, după expunerea naturii sale maligne nu mai poate fi vorba „decât de o pură inerție intelectuală și morală”. Și continuă: „Dar dacă răul este în idee și nu în aplicarea ei, cum încerc să dovedesc, atunci nostalgicii de astăzi sunt preveniți – și va trebui ca ei să tragă consecințele – că fidelitatea lor față de comunism nu este cu nimic mai puțin primejdioasă decât a fost devotamentul față de comunism al utopicilor de ieri”. Precizarea lui Nicolae Manolescu avea și o rezonanță politică în epocă, când conducerea instalată după căderea comunismului era acuzată că se opunea revenirii României la statutul de țară aspirantă la standardele occidentale. Dar precizarea e valabilă și într-un cadru ideatic mai larg; nu e nimic de recuperat din comunism, iar cel ce are această tentativă se expune unui păcat de cuget capital.
_______________
Nicolae Manolescu, Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea, editura Litera, București, 1991, 280 de pagini. Volumul conține comentariile politice ale autorului publicate în perioada aprilie 1990 – septembrie 1991 la rubrica „Ochiul magic” a ziarului România Liberă.
