Cultură Raftul Atenei Necititele reviste

Necititele reviste

-

promovare online

De data aceasta nu voi mai scrie despre o carte, ci despre două reviste. Ne plângem că nu se mai citesc cărți; dar e cineva care să se plângă că nu se citesc reviste, care sunt un fel de surori mai mici ale cărților, un fel de Cenușăreasă a Cenușăreselor?

Și e clar că satisfacțiile de care ai parte când citești o revistă nu sunt departe de cele furnizate de carte. În plus, revistele au ceva caleidoscopic în ele, te provoacă din mai multe direcții – pentru că așa sunt constituite, din articole de diferite facturi, pe diferite teme, din diferite unghiuri.

Am descoperit în timpul stării de urgență două reviste-fantomă, două publicații supraviețuitoare ca niște reptile din vremea dinozaurilor. Librăriile se închideau, cărțile nu se mai lansau și nu se mai publicau, revistele cu coperți lucioase mureau una după alta – dar revistele de care vă spun se târau încet și sigur pe rafturile din incinta ultimelor magazine rămase deschise, supermarketurile. Așa lipsite de viață cum păreau, erau totuși ultima urmă de viață care supraviețuia senin la încă o glaciațiune.



Bineînțeles, mi-am dat seama repede că misterul supraviețuirii lor este sponsorizarea de la Uniunea Scriitorilor. Dar asta nu e o vină sau o rușine, după cum nu e o vină sau o rușine că aceleași reviste nu fac valuri și tiraje de tsunami în vremuri obișnuite. Aici mai degrabă ideea e că printr-un firicel de finanțare se poate supraviețui unui deșert de pandemie. Că unde nu reușește un mastodont de profit, un puiandru de modestie trăiește.

Nu sunt așa de literare revistele de care vreau să vă vorbesc. E mai mult general uman decât particular literar să meditezi pe tema bibliotecilor personale. Asta face una dintre ele, în partea sa tematică. Foarte frumos scrie deci Bogdan Ghiu despre câmpul de bibliotecă de care orice om se înconjoară, așa cum o face cu câmpul energetic. Biblioteca activă, care te însoțește când ai un tip particular de preocupări, și cea pasivă, care stă în juru-ți în așteptare, gata să te susțină când aluneci spre alte orizonturi și ai nevoie de alte cărți. Nu e nevoie să citești și să știi toate cărțile din biblioteca ta; e suficient însă ca din biblioteca ta sa poată ieși la nevoie cartea pe care să o citești sau la care să te referi. Am înțeles foarte bine ce a vrut să spună Bogdan Ghiu pentru că știu din proprie experiență ce înseamnă să îți dispară din bibliotecă o carte pe care nu ai citit-o; plângi după ea mai mult decât după una citită. Nu plângi după ceea ce a fost, ci după ceea ce ar fi putut fi; și acesta e un plâns mai amar decât altele.

Sau ce e literar în expunerea concepțiilor politice ale lui Manolache Costache, multiplu premier al României în a doua jumătate a secolului XIX? De acest bonom conservator știu dintr-o schiță a lui Caragiale. Era mare răzmeriță la Craiova, guvernul se reunise de urgență, numai președintele său nu era de găsit. L-au căutat peste tot, Manolache Costache dispăruse și pace. În cele din urmă, povestește Caragiale, cineva pare să îi audă vocea dintr-un separeu al unui restaurant central. Îndrăznește și intră și ce să vezi?! Premierul juca șah de zor cu doctorul său, lăsând de izbeliște toate treburile grave ale țărișoarei. Halal de el, ca-n Caragiale!

Sau ce critică literară o reprezintă incursiunea extrem de interesantă în biografia paralelă a lui Arghezi? Marele publicist și scriitor a avut două vieți, spune un autor din revistă, una publică la capătul căreia era numit „cel mai mare poet de la Eminescu încoace”, și alta privată, cu multe fațete oscure: fiu nelegitim al Rozaliei Ergezi, o fată din secuime, din Vlăhița Harghitei, venită la București să își facă un rost în viață, cu mult înainte deci ca Ardealul să fie încorporat României; schimnic la Cernica, unde devine tată; pribeag prin Franța și Elveția, unde își caută echilibrul intelectual și lingvistic. Din același articol rămâne de reținut și focalizarea autorului pe explicația lui Arghezi privind secretul poeziei. Nu e o chestiune de vocabular, spune el, ci de descoperire a vecinătăților ascunse ale cuvintelor.

Despre asta e vorba în revistele care nu se mai citesc. Și mai e ceva: una costă trei lei și alta nouă lei. N-o să le spun numele. Nu are rost. Cunoscătorii cei puțini le-au citit deja, ceilalți, și mai puțini, cărora le-am stârnit curiozitatea, au deja destule indicii pentru a le identifica.

Foto: Arhiva autorului.

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Arhitectură și acuarelă – legături simbiotice

Universitatea de Arhitectură Ion Mincu a participat la proiectul Noaptea Muzeelor cu o atractivă expoziție de acuarelă, care poate...

Un doctor în Shakespeare – Dan Grigorescu

14 florar, 2021.  Am trecut gânditor pe lângă Biblioteca noastră din Breaza, rememorând faptul că ieri a fost data...

Anvanpremieră! Apare un nou ziar

Zorii zilei de 14 aprilie. Dacă în a doua jumătate a secolului XIX ar fi apărut ediții de seară...
promovare online

Pictură, șah, calendar

Aparent, trei concepte fără legătură între ele. Dar, parcurgând rândurile de mai jos, veți vedea că este o conexiune...

Ofensiva culturală la finalul primăverii 

21 florar 2021. O zi dedicată din mai multe puncte de vedere culturii. În 21 mai 1880 s-a născut...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi