Cel de-al treilea volum al seriei „Mica Romă XXI” ni-l reamintește – sau ni-l face cunoscut – pe Ion Agârbiceanu, prozator, publicist și preot greco-catolic. Scriitor de respirație sadoveniană, după cum remarcase Șerban Cioculescu, Ion Agârbiceanu și-a desfășurat activitatea mai cu seamă până în 1944, când a publicat, printre altele, Fefeleaga (1908), Arhanghelii (1914), Legea trupului (1926), Legea minții (1927), Licean… odinioară (1939), Amintirile (1940), trilogia Vremuri şi oameni (1942-1943). După instaurarea comunismului, i-au mai apărut File din cartea naturii (1959) și Faraonii (1961), iar postum Strigoiul (1968), scriere care figurează și în colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea. Dar prezența publică mai redusă prin lucrări tipărite nu înseamnă că Ion Agârbiceanu nu a scris, cel puțin în același ritm, și după 1945. Din prezentarea cărții despre care vorbim aici aflăm că scriitorul a lăsat în manuscris „trei volume inedite cu profil religios”, volume care însumează peste 1.500 de pagini. În mod oarecum analog, dacă înainte de 1945, Ion Agârbiceanu a fost protopop al Clujului, politician, senator și chiar vicepreședinte al Senatului, după 1945 prezența publică ceva mai reținută nu înseamnă desconsiderare; în 1955 devine membru al Academiei, iar în 1962, la împlinirea vârstei de 80 de ani, primește ordinul Steaua Republicii clasa I.
Dacă cineva ar dori să ia loc în băncile „școlii ardelene”, atunci ocazie mai bună decât lecturând Licean… odinioară nu va mai avea. Cu un pronunțat caracter autobiografic, romanul este „una dintre cele mai celebre cărți despre Școlile Blajului” (Ion Buzași).
Acțiunea are loc la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, exact perioada în care și Ion Agârbiceanu își încheia studiile gimnaziale și liceale la Blaj.
Ediția de față a romanului Licean… odinioară este îngrijită și adnotată de Ilie Rad. Din Prefața acestuia reținem că Licean… odinioară, deși inspirat din viața autorului, nu are totuși un profil autobiografic atât de accentuat precum cel din Vremuri şi oameni.
În ceea ce privește încadrarea stilistică, Ilie Rad îl citează pe Şerban Cioculescu care scrisese că Ion Agârbiceanu posedă „un temperament scriitoricesc înzestrat cu o capacitate de recepție fenomenală, căreia îi corespunde o putere egală de producție”. Agârbiceanu, dar și Sadoveanu, a afirmat criticul literar, prin natura lor artistică, „înmagazinează necontenit impresii și le transmit necontenit; (…) producția ia un caracter de funcţiune organică, dacă se poate spune, ca respirația, ca circulația sângelui ș.a.m.d.” Chiar dacă imaginația nu e elementul forte al creației sale (Dumitru Micu), Agârbiceanu compensează prin finețea observației, cunoașterea detaliată a subiectului. În această direcție se îndreaptă și explicația autorului însuși: „Am impresia că senzațiile și impresia s-au scurs și se scurg în spiritul meu în chip inconștient, într-un mod oarecum firesc, așa cum auzim ori vedem”, a spus Ion Agârbiceanu într-un text apărut în 1941 în Revista Fundațiilor Regale și citat de Ilie Rad în Prefață.
În citatul prezentat, mi se pare interesantă prezența unor concepte precum „senzație”, „impresie” și „spirit”. Cu alt prilej, la un reprezentant al Școlii Ardelene (este vorba de Aaron Florian, numărul patru în colecția „Mica Romă XXI”) remarcam folosirea noțiunii de „obișnuință” în explicarea genezei sentimentului patriotic. Acești termeni („senzație”, „impresie”, „obișnuință”, „spirit”) fac parte dintr-o familie de concepte cu profil distinct; este vorba de curentul iluminist, care punea accentul – exact ca și tehnică literară a scriitorului ardelean – pe observație. Sunt modalități subtile prin care influența filonului iluminist este detectabilă în gândirea și creația reprezentanților Școlii Ardelene.
_____________________
Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară, editura Vremea, București, 2020, 238 de pagini + 18 pagini de ilustrații, format 13×20.
„Licean… odinioară” (fragment)
– Lasă-l, vecină, și pe Ionică; se vor ţinea de mână și nu le va fi urât până ce îmi voi vedea eu de treburi! zise vecinul Dinu, zărind-o la gard.
– D-apoi îl las, şi-ți mulțumesc. Baremi va vedea şi el Blajul, că la școală acolo de-acum nu-l mai pot da. Fă bine așteaptă numai oleacă, să-l primenesc puţin!
Îi dădu hăinuţele de dumineca, pe care Ionică le îmbrăcă într-o clipită, și cu un codru de pâne în mână trecu repede în curtea vecinului și se urcă lângă Ilie. Și Ilie era în haine de sărbătoare, și tatăl lui. Oamenii din partea locului nu se duceau la oraș în hainele de lucru de peste săptămână.
II
Ionică Albu, de când hotărâse tatăl său să-l dea la școală, voi să afle unele lucruri de la învățătorul Strâmbu. Voi să știe ce cărți să-și ducă cu el, dintre celea pe care le avea, și află că de niciuna nu va mai avea nevoie acolo, afară de cărticica de rugăciuni, fiindcă va învăța din alte cărți. Voia să știe cine va fi învățătorul lui acolo, și află că la școala la care mergea el erau mai mulți învățători, care se numesc profesori, și că mai mare peste ei este unul pe care-l cheamă ,,domnul director”. Află că este o clădire mare, unde sunt în cvartir peste o sută de copii, căreia îi zice internat, dar că acolo locuiesc și au și mân carea numai copiii cu părinți mai bogați, care pot plăti o sumă mai mare de bani la an. Mai află că locuințe se pot găsi la locuitorii din oraș, unde stau câte trei-patru și mai mulți școlari.
Învăţătorul Strâmbu îi dădu multe lămuriri, pe care copilul nu ştiu să le ceară, dar pe care şi le însemnase pe toate în minte în zilele bune de după examen, până trăia tatăl său. Pe urmă, le uită și nu-i mai veniră în minte decât în ziua în care se sluji parastasul de șase săptămâni de la moartea tatălui său, când auzi pe preot și învățător vorbind iar cu mamă-sa despre trimiterea lui la școală la oraș.
***
Colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea își propune să indice și să reașeze la locul cuvenit mișcarea intelectuală de la Blaj – sau „Mica Romă”, cum era denumit orașul de către Mihai Eminescu. Așa cum arată Cristian Bădiliță, îngrijitorul colecției, acest rol al Blajului a fost blurat, minimalizat sau negat în timpul comunismului, când Biserica Greco-Catolică și tradițiile ei au fost interzise.
Colecția include douăsprezece titluri care înseamnă tot atâtea „cărți de patrimoniu și autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuți generațiilor recente”. Iată-le pe toate în numerotarea editurii: 1. Alexandru Lupeanu-Melin, Evocări din viața Blajului; 2. George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filosofice; 3. Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară; 4. Aaron Florian, Patria, patriotul și patriotismul; 5. Septimiu Popa, Temnițele Clujului. Caravanele Ardealului; 6. Ștefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului; 7. Ciprian Vestemean, Blajul repovestit. Între legendă și istorie în Mica Romă; 8. Timotei Cipariu, Purtarea de bună cuviință între oameni; 9. Octavian Bârlea, Babilonia minților. Articole religioase și culturale din exil; 10. Iosif Vulcan, Panteon român. Portretele și biografiile celebrităților române; 11. Ion Agârbiceanu, Strigoiul; 12. Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Pe lângă grafica unitară și ținuta tipografică, toate aceste volume poartă și arată rigoarea și experiența coordonatorului ei, rezultatul fiind omogenitatea și coerența date de prezentările și introducerile clarificatoare și instructive, precum și de notele bogate și bine proporționate din fiecare carte.
Citește și alte recenzii ale cărților din colecția „Mica Romă XXI”:
George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filozofice
