Nu știu cât de bine stăm în prezent la capitolul monografii, iar dacă nu stăm bine, cum susțin unii, nu știu care e cauza: nu avem „monografi” sau nu avem „monografiabili”, personalități care să atragă atenția unor posibili autori de monografii. Dar sunt mult mai edificat în privința existenței unei veritabile tradiții monografice românești. Și mă refer la monografiile apărute în secolul 20, în perioada interbelică și postbelică, care au rămas de referință până azi.
În acest sens, monografia lui Augustin Bunea despre episcopul unit Ioan Inocențiu Klein, publicată la 1900, reprezintă probabil o piatră de temelie. Scrisă cu toate instrumentele de redactare științifică ale vremii, dar în același timp având grija articulațiilor care să înlesnească lectura cititorului mai puțin antrenat cu subtilitățile textelor academice, lucrarea lui Augustin Bunea rămâne una exemplară atât prin prezentare, cât și prin conținut, după cum arată Ioan Chindriș și Niculina Iacob, îngrijitorii acestei noi ediții apărute în colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea, la numărul șaptesprezece al seriei.
Ariile de manifestare ale personalității lui Ioan Inocențiu Klein sunt cartografiate cu claritate atât în monografia propriu-zisă, cât și în introducerea celor doi editori menționați. Există o dimensiune pastoral-administrativă a acesteia, una politică și una intelectuală. Dar mai există și valența de ctitor a acestui episcop, și nu neapărat în sens religios. Pentru că, este evident, Ioan Inocențiu Klein a stabilizat și a consacrat linia unită a manifestării religioase a românilor transilvăneni; dar el a făcut mai mult decât atât. Într-o comunitate precum cea românească a vremii, obișnuită cu subterfugiul, cu eschiva, cu umilința și sentimentul inferiorității, Ioan Inocențiu Klein a creat repere stabile și instituții perene. Blajul ridicat de el – care-l face unul dintre cei mai apropiați de noi întemeietori de orașe – a fost o primă formă modernă de civilizație românească într-un mediu din care până atunci aceasta era exclusă programatic. Pasajul celor doi editori ai volumului este clarificator în acest sens – și, îmi permit să consider, unul care reprezintă într-un mod sintetic miza monografiei lui Augustin Bunea: „Inochentie a acţionat în sens strict pragmatic, pe aceeaşi partitură a efortului de a da românilor o identitate de tip național, prin organizarea în colorit occidental a confesiunii lor unite cu Roma. Secolele de dinaintea unirii se caracterizează prin aspectul fragil, debilizat, dezlânat, al Bisericii Orientale din Transilvania, sub principii calvini înregistrându-se la români o serie de ‘episcopii’ (a Vadului, a Geoagiului, a Feleacului etc.), cu ierarhi corturari, care puteau justifica imaginea ungurilor despre un popor fără stabilitate, pe măsura bisericii sale. Blajul, conceput în spiritul centrelor religioase din Biserica Catolică, cu ierarhie stabilă, catedrală, instituții clericale adecvate, ordin călugăresc adiacent, şcoli şi structuri culturale, toate adăpostite în edificii impunătoare, a adunat de pe drumuri viața spirituală a românilor, care au avut astfel sentimentul unității, prin imaginea păstorului care îşi veghează turma dintr-o poziție consolidată.”
Astfel, monografia lui Augustin Bunea reface tot acest traseu care a culminat cu întemeierea Blajului ca Mică Romă a românilor transilvăneni: contextul alegerii lui Ioan Inocențiu Klein ca episcop, demersurile lui la curtea de la Viena în vederea respectării documentului Secunda Leopoldina (1701), care deschidea calea emancipării românilor din Transilvania, strămutarea reședinței episcopale la Blaj, conscripția (recensământul) de la 1733, relația cu „secunzii” iezuiți, care erau desemnați de Vatican să supravegheze puritatea credinței episcopului și a turmei sale, căderea în dizgrația Vienei și refugiul la Roma. De un interes aparte este conscripția de care aminteam, care ocupă peste 250 de pagini – aproximativ o treime – din carte, unde apar numele celor aproximativ două mii de preoților de sub jurisdicția episcopului, dar și numărul de familii unite din fiecare localitate a eparhiei, într-o vreme în care, potrivit evaluării lui Klein, în imperiu trăiau cu totul 500.000 de români.
***
Fragment din carte:
„CAPITOLUL XI. Căderea episcopului Klein și fuga lui la Roma
Până la anul 1744, episcopul Klein îşi atrǎsese urgia tuturora, cari erau interesați ca poporul românesc să nu se emancipeze din sclăvia politică și religioasă în care fusese ținut de veacuri. Iar aceştia erau cele trei naţiuni privilegiate şi reprezentanții lor legali, Guvernul transilvan şi Cancelaria Aulică Transilvană.
Toți să temeau de acest bărbat energic, că prin uniunea bisericească cu Roma va esopera de la Curtea din Viena ca românii să fie declarați de a patra națiune politică, şi, astfel, acest popor va înceta a fi o masă bună de esploatat din partea acelora cari trăiau din munca şi sudoarea lui. După cum a scris G.B. Duică, Schmeizel, un patriot sas, spunea că ‘multă jale era la toți protestanții, că unirea va avea urmări politice. Ei se temeau chiar că românii ar putea deveni prin unire a patra națiune.’
Era deci timpul suprem pentru contrarii politici ai românilor ca să răstoarne pe intrepidul episcop. Fiindcă însă împărăteasa era o femeie evlavioasă și ținea foarte mult la unirea românilor cu Biserica Romei, duşmanii episcopului au crezut că este neapărat de lipsă să prezentate pe episcop ca pe un promovător de schismă.”
__________
Augustin Bunea, Din istoria românilor. Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), editura Vremea, București, 2022, ediție, note și studiu introductiv de Ioan Chindriș și Niculina Iacob, colecția „Mica Romă XXI” coordonată de Cristian Bădiliță, 758 de pagini, format 13×20 cm., preț pe site-ul editorii: 67,50 lei.
***
Colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea își propune să indice și să reașeze la locul cuvenit mișcarea intelectuală de la Blaj – sau „Mica Romă”, cum era denumit orașul de către Mihai Eminescu. Așa cum arată Cristian Bădiliță, îngrijitorul colecției, acest rol al Blajului a fost blurat, minimalizat sau negat în timpul comunismului, când Biserica Greco-Catolică a fost interzisă. Pe lângă grafica unitară și ținuta tipografică, toate aceste volume arată rigoarea și experiența coordonatorului ei, rezultatul fiind omogenitatea și coerența date de prezentările și introducerile clarificatoare și instructive, precum și de notele bogate și bine proporționate din fiecare carte.
Cronicile cărților apărute în colecția „Mica Romă XXI”:
Petru Maior, Despre sfințenie și obrăznicie. Predici ale unui cărturar iluminist
Vasile Moldovan, Amintiri din timpul Revoluţiei de la 1848
Octavian Bârlea, Babilonia minților. Articole religioase și culturale din exil
Timotei Cipariu, Purtarea de bună cuviință între oameni
Ciprian Vestemean, Blajul repovestit. Între legendă și istorie în Mica Romă
Ștefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului
Septimiu Popa, Temnițele Clujului. Caravanele Ardealului
Aaron Florian, Patria, patriotul și patriotismul
Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară
George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filozofice
Alexandru Lupeanu-Melin, Evocări din viața Blajului
Iosif Vulcan, Panteon român. Portretele și biografiile celebrităților române
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, „Ex Occidente Lux”. Iluminismul creştin românesc
Ion Agârbiceanu, Pustnicul Pafnuție și ucenicul său, Ilarion
